Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu, pictură datorată lui Gheorghe Tattarescu, 1851

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, Bucureşti — d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român.

Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită, şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă numită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună şi este de acord cu „proiectul” revoluţionarului român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi e bolnav şi vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

În anul 1977, Cantemir Riscuţia a făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capucinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx, îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe biletele bancare româneşti, de 1.000 de lei, ediţia 1950, precum şi pe cele de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului paşoptist.

Prima pagină a Magazin istoric PENTRU Dacia, volum I, 1845

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluţiei de la 1848. E tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i exprime năzuinţele şi drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile şi greutăţile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre ţărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde îşi va da sfârşitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret  cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viaţă interioară.

Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci şi admiraţia pictorului pentru adevăratul conducător al revoluţiei de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor şi de luptător al lui Nicolae Bălcescu şi se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”



Nicolae Bălcescu în literatură


Camil Petrescu, Bălcescu (piesă de teatru), 1948;
Camil Petrescu, Un om între oameni (roman rămas neterminat), 1953-1957;
Eugen Jebeleanu, Bălcescu (poem, 1952).

Palermo: o placa comemorativa pentru un erou care a luptat pentru o România modernă. Nicolae Bălcescu a murit singur şi bolnav în această casă. 

1852 - Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluţiei de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.
A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea şi astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu menţiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".
 La intrare, pe peretele stang, o placuta de marmura, a carui inscriptie este in litere de aur , in limba romana: “29 NOV 1852- 29 NOV 1952: La o suta de ani de la moartea marelui patriot NICOLAE BALCESCU, romanii exilati in Italia inchina cu aceleasi idealuri in suflet”!