Pantazi Ghica

Pantazi Ghica

 n. 15 martie 1831

 d. 17 iulie 1882, Bucureşti

 Publicist, dramaturg, poet, prozator şi critic literar român.

Era unul dintre copiii Mariei (născută Câmpineanu) şi ai marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica. Învaţă, ca şi fratele său mai mare, Ion Ghica, la Colegiul „Sf. Sava", fiind apoi (1846) trimis la Paris. Boem, iubitor de petreceri şi mare amator de aventuri galante, Ghica îşi neglijează studiile. De la Nicolae Bălcescu, al cărui secretar particular devine, prinde însă gust pentru studiul istoriei şi, în 1847, se angajează secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia". În 1848, în zilele revoluţiei, se agită în calitate de comisar pentru propagandă în judeţele Prahova şi Buzău.

Arestat, după punerea în libertate ia drumul Parisului, apoi voiajează la Constantinopol, unde se afla Ion Ghica, reîntorcându-se după aceea în capitala Franţei. Intenţiona să-şi ia licenţa juridică, dar se răzgândeşte şi în 1853 revine în ţară. Va lua parte la războiul din Crimeea ca locotenent într-un corp din garda imperială franceză, fiind avansat căpitan şi decorat. Ghica, care pregătea un dicţionar general de drept, are şi o bună înzestrare pentru barou. E numit procuror supleant la Tribunalul de Dâmboviţa, iar în 1856 prezident. Avocatura şi politica - ajunge deputat liberal - îl absorb şi gazetarul face o mare risipă de elocinţă, preocupându-se, în nenumărate articole, de tot felul de aspecte. Cere solemn respectarea legilor şi drepturilor, perorează contra absolutismului, injustiţiei, corupţiei, vorbeşte cu căldură despre unire, exaltă progresul social. Cariera sa juridică, între timp, continuă.

În 1859 ajunsese asesor pe lângă Ministerul Justiţiei; a mai funcţionat ca „şef de divizie" în Ministerul de Externe. Inspector al monumentelor istorice în 1861, în anul următor e întărit avocat al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1866 devine prefect de Buzău. Cel care fusese, după expresia lui Al. Macedonski, „regele boemei române", îşi pierde treptat, spre bătrâneţe, voioşia şi nepăsarea, lăsându-se adesea pradă melancoliei şi suvenirurilor lui bogate. Este ceva ingrat în existenţa trepidantă a lui Ghica. Vestita-i cocoaşă a fost subiect de batjocură, nu numai în ziarele umoristice ale vremii, dar până şi sub pana lui M. Eminescu, I.L. Caragiale, A.I. Odobescu. 

Fără a-i da numele, marele poet Eminescu, l-a descris drept „urâciunea fără suflet, fără cuget, negru, cocoşat şi lacom” în Scrisoarea a III-a.

Se manifesta, poate, iritant, avea agresivităţi, provoca, scandaliza. Era însă un om fin, cu o considerabilă cultură.

Prozatorul şi publicistul român Pantazi Ghica face parte din categoria celor fără noroc în dragoste. „Mare amator de aventuri galante, Pantazi şi-a creat un renume mai degrabă prin prisma relaţiilor dezmăţate pe care le-a avut după ce a pierdut-o pe Wanda, cea care l-a făcut bărbat şi despre care credea că este sufletul său pereche, deşi îi despărţeau ani buni de viaţă. După această mare dezamăgire, Pantazi cade într-o despresie şi caută să se trateze prin desfrâu”, povesteşte istoricul Dan Falcan. Următoarea femeie care îi suceşte gâtul lui Pantazi este Ilinca Arnoteanu, din cauza asemănării izbitoare cu neuitata iubire, Wanda. Cea căruia îi şi cere mâna, dar care moare, la scurt timp, doborâtă de scarlatină. Doborât de depresie, Pantazi îşi va lua şi el curând zilele, la vârsta de 51 de ani, după ce înghite un pumn de pastile recomandate pentru demență.

A scris enorm: articole politice, studii juridice, cronici literare, teatrale, muzicale, cronici mondene, susţinea un spiritual şi incisiv Curier al Bucureştilor (în „Românul", „Telegraful"), discuta cu aceeaşi dezinvoltură despre libertatea presei, învăţământul public, dreptul public ori cu privire la chestiunile ortografice controversate. A semnat şi Tapazin, Ghaki, G. Paisiu, Paisiu Gâscă. A lucrat ca redactor la „Independinţa română" (1863), „Scrânciobul" (1868-1869), „Opiniunea constituţională" (1869-1870). A scos ziare şi reviste: „Păcală" (1860), „Actualitatea" (1865), „Cugetarea" (1865), „Stindardul" (1876), redactat împreună cu Al. Macedonski Bonifaciu, Florescu şi G. Fălcoianu, „Nuvelistul" (1877), oferind colaborări şi altor publicaţii, cum ar fi „Naţionalul", „Românul", „La Voix de la Roumanie", „Pressa", „Dezbaterile", „Terra", „Alegătorul liber", „Revista contimporană" şi „Literatorul". În 1859, cu D. Bolintineanu şi Al. Zanne, editează un „Calendar istoric şi literar".

Cu vederi proprii în teoria şi critica literară, Ghica se manifestă, cu supleţe, ca un adept al şcolii realiste (Critica şi şcoala realistă). Dacă respinge, mai mult din resentiment, critica lui tomul Maiorescu, în schimb discută pe larg teoria macedonskiană a absurdului sublim. După Ghica, absurdul nu are sublim şi sublimul absurdului e un paradox ce nu se poate susţine (Sublimul logicei prin imagini poetice în proză). Orice imagine este permisă, în proză sau în versuri, cu condiţia să cuprindă o semnificaţie. Obiectul artei, în argumentaţia lui uneori prolixă, plastică foarte adesea, este realitatea care există, dar şi aceea care ar putea să existe. În ce priveşte critica, socoteşte că ea trebuie să fie luminătoare, un demers întreprins cu multă comprehensiune. Juisor în viaţă, el etalează în artă riguroase principii etice. Selectează, în special, acele scrieri cu o tendinţă morală evidentă, în care frumosul iradiază ca un reflex al binelui, logica nu se lasă uzurpată, iar stilul se împleteşte armonios cu gândul. Teatrul, la rându-i, cată să fie „o şcoală de morală şi moravuri".

O replică vioaie animă piesele lui Ghica, comediile îndeosebi (numai Iadeş şi Sterian Păţitul apar în volum, în 1866), lipsite, altfel, de orice consistenţă şi dând să se piardă într-un verbiaj obositor. Morala nu e absentă niciodată. Debitor literaturii franţuzeşti, comediograful preia de acolo subiecte, motive, uneori maniera. A mai însăilat piese istorice (Mircea cel Bătrân), cu monoloage emfatice, o ambianţă lugubră şi multe anacronisme, cuplete, pe care le interpreta amicul său I.D. Ionescu, „cânticele comice", o revistă slabă, Ai cuvântul!, şi o alta, de umor politic, Aripile furtunoase. S-a încercat şi în dramatizări, ca de pildă aceea după romanul Kârdjali de Mihail Czajkowski. Ca prozator, el se arată copleşitor prin abundenţă şi dezolant prin facilitate.

A produs, de la cea dintâi încercare, Amazoanele române, publicată în „Naţionalul" (1858), un lung şir de nuvele, schiţe, basme şi legende (în volum s-au tipărit, în 1858, Cămătarul şi O lacrimă a poetului Cârlova). Luându-şi-l ca model pe D. Bolintineanu (de pildă, în Marele vistier Cândescu), cultivă în evocarea istorică o atmosferă sumbră, în care se înfruntă eroi infernali şi eroi angelici, personaje de melodramă cu gesticulaţie exaltată şi grai bombastic. Stridenţele de limbă, franţuzismele neadecvate i-au atras execuţia drastică a lui Titu Maiorescu, în articolul Beţia de cuvinte. Scriitorul se regăseşte cu înzestrarea lui firească în digresiunile spirituale, genul care îi convine cel mai mult fiind acela al cozeriei, cochetă, maliţioasă sau plină de galanterii.

 

Comandant local al Gărzii de cetăţeni 

Are aplecare, de asemenea, pentru crearea de fiziologii (Schiţe din societatea română). Ţinea să alcătuiască „după natură" o colecţie de portrete contemporane. Ca romancier, Ghica nu este de ignorat. Din lecturi (Scenes de la vie de boheme de Henri Murger) şi din amintirile pariziene s-a iscat încercarea de roman Un boem român (1860). Precaritatea epicului nu stânjeneşte privirea critică, uneori cu ascuţimi satirice, aplicată societăţii româneşti a vremii. Un capitol pur teoretic efectuează o scurtă incursiune în literatura română, pornind de la folclor. Ar fi una din primele schiţe de istoria literaturii la noi.

Probabil lui Ghica, şi nu fratelui său Ion Ghica, îi aparţine romanul neterminat Don Juanii din Bucureşti, apărut fără semnătură în „Independinţa" (1861-1862). O altă ipoteză îl propune ca autor pe Radu Ionescu. După o lungă digresiune asupra tipului universal al personajului, sunt configurate câteva exemplare întristătoare ale Don Juanului bucureştean, junele cosmopolit, lipsit de idealuri, dedat plăcerilor uşoare. Tabloul de moravuri denotă un ascuţit spirit de observaţie, vădit în detalierea înfăţişării vestimentare şi în descrierea cadrului acţiunii. Mai interesantă decât romanul este însă scrisoarea ce îl precedă şi care atestă un spirit avizat în ce priveşte fenomenul literar şi estetic. Romanul este socotit aici un gen proteic, specific epocii moderne, reflectând formele tot mai complexe ale vieţii sociale, precum şi maturizarea literaturii unei ţări. Deosebind mai multe tipuri - istoric, psihologic şi de moravuri - autorul optează pentru acesta din urmă.

Opere

Un boem român

O lacrimă a poetului Cârlova

Schiţe din societatea română

Răniţii români

Iadeş

Sterian Păţitul

Marele vistier Cândescu

Pantazi_Ghica