Pierre-Simon Laplace (n. 23 martie 1749 – d. 5 martie 1827)

Conte al primului Imperiu Francez (începând cu 1806), marchiz de Laplace după restaurația Bourbomilor (începând cu 1817) este recunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de știință din toate timpurile, un „Newton al Franței”. Geniul său a adus contribuții majore în matematică, astronomie, fizică, filosofie, religie. A absolvit cursurile Universității din Caen, unde l-a cunoscut și l-a impresionat cu mintea sa pe Jean le Rond d’Alembert, un alt nume, deja celebru în aceste domenii (metodele sale de rezolvare a ecuațiilor diferențiale și derivatelor parțiale – metoda pentru rezolvarea ecuației undelor, principiul privitor la forțele și accelerațiile unui sistem de particule, teorema legată de numărul rădăcinilor unui polinom în mulțimea numerelor complexe, criteriul de convergență a unor serii – toate  purtându-i numele și găsindu-și aplicații în fizică și astronomie).   La 24 de ani (1773) Laplace era unul dintre aleșii Academiei Franceze de Științe, iar din 1785 membru titular al acesteia.

În domeniul matematicii a dezvoltat teoria generală a determinanților, a impus în algebră teorema potrivit căreia orice ecuție de grad par are cel puțin un factor pătratic real, a găsit soluția ecuației cu derivate parțiale liniare de gradul doi și s-a preocupat, primul, de ecuațiile diferențiale mixte, demonstrând că soluția unei ecuații în diferențe finite de gradul I și II poate fi obținută sub forma unei fracții continue.  Prin el a apărut în spațiul euclidian „n” dimensional noțiunea „operator Laplace” sau „laplacian”, operator diferențial de ordinul doi, eliptic  definit ca „divergența gradientului”, cu aplicații consistente în fizică (la modelarea propagării undelor și căldurii, în electrostatică și în mecanica fluidelor). Nu mai stăruim, însă ar mai trebui măcar amintite contribuțiile acestui genial matematician în problematica funcțiilor armonice (cele a căror laplacian este nul).

În domeniul astronomiei, în 1773, când Newton nu dedudee matematic legile mișcărilor planetare, când Leibniz și Euler mai aveau încă îndoieli privitoare la gravitație, Laplace afirma cu tărie în fața Academiei Franceze de Științe stabilitatea sistemului solar. John North, în zilele noastre, afirma despre aceată teorie a lui Laplace (în ciuda faptului că a fost modificată în ultimele două secole) că „scheletul acestei analiza rămâne ca o remarcabilă mărturie a realizărilor urmașilor lui Newton în secolul care a urmat după dispariția sa”. El și-a susținut teoria punând în evidență faptul că în calculele lui Euler și Lagrange (privitoare la orbitele lui Jupiter și Saturn, care nu confirmau teoria stabilității universului), aproximările făcute neglijau termenii foarte mici din ecuațiile de mișcare, dar că acești termeni, mici în valoare absolută, integrați în timp pot duce la valori ce nu mai pot fi neglijabile. Și a impus un calcul analitic propriu care lua în considerație și termenii de ordin superior (termenii cubici), concluzionând că între oricare două planete și soare trebuie să existe un echilibru reciproc, ceeace confirmă stabilitatea sistemului planetar. „Cel mai important avans realizat în astronomia fizică, după Newton!” a afirmat entuziast astrofizicianul Gerald James Whitrw.

Mai apoi, Laplace a introdus o nouă metodă de calcul a orbitelor planetare, a formulat celebrele ecuații care îi poartă numele, prin care fenomene precum gravitația, propagarea sunetului, a luminii, a căldurii, electricitatea, magnetismul – propagarea undelor mai general spus  – , au putut fi cercetate cu mai multă ușurință.

Ca filosof Laplace este un ateu și un determist. Concepția sa despre lume și-a rezumat-o în  lucrarea „Essai philosophique sur les probabilités” (1814), din care cităm:

„Putem vedea starea actuală a universului ca efect al trecutului său și cauză a viitorului său. O minte care, la un moment dat, ar cunoaște toate forțele care pun natura în mișcare și toate pozițiile în care se află elementele din care este compusă natura, minte care ar avea capacitatea să analizeze toate aceste date, ar putea îngloba într-o formulă unică toate mișcările din univers, de la cele ale marilor corpuri și până la cele ale celor mai mici atomi; pentru o astfel de minte nimic nu ar fi incert, iar viitorul, la fel ca și trecutul, ar fi prezent în fața ochilor săi”