Charles Baudelaire (09.04.1821 - 31.08.1867)

Baudelaire viețuiește etern în literatura franceză și europeană, vecin de constelație fiind cu proza lui Gustave Flaubert și cu pictura lui Éduard Manet, undeva între romantism și modernism, însă intenționat departe de rostirile retorice. 

Căutător al „magiei evocative” din imagini, din sunete, de pe tărâmurile obsedante dintre rațiune și emoție, dintre ironie și lirism, dintre simboluri și sugestii, s-a întâlnit în gândire și temperament cu Edgar Allan Poe, pe care l-a studiat, l-a tradus, l-a adulat. 
L-a căutat pe Dumnezeu (în credință romano-catolică), însă obsesia față de păcatul originar și față de misiunea diavolului pe acest pământ l-au subjugat și au făcut să fie etichetat în vreme ca disident condamnat și poet pornografic. Până în 1949 poemele „Les Fleures du mal” (1857) au fost interzise, reprezentând un simbol al depravării, morbidității și obscenității. Dar volumul urma să devină poate cea mai importantă și mai influentă colecție de poezii din secolul al XIX-lea european.

FRUMUSEȚEA

Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
Şi sânii mei de care atâţia se striviră

Poeţilor o mută iubire le inspiră,

Materiei asemeni, eternă şi adâncă.

În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată;
Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;

Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii

Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.

Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele,
Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini,

Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele;

Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini,
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne:

Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.