„Există atâta rea crediţă şi atâta imbecilitate în publicistica literara românească, în această eternă cafenea în care se macină şi se recuză orice bună intenţie, orice talent, orice onestitate, încât să ai geniul lui Goethe şi prolificitatea lui Victor Hugo şi tot n-ai să poţi schimba ceva. Orice ai face, orice atitudine ai avea, pentru orice ideal ai lupta, reaua credinţă şi imbecilitatea te recuză. Dacă experienţele tale te ajută să creşti, să te depăşeşti, să încerci alte lucruri, să lupţi cu alte nedreptăţi şi contra altor imbecili, se spune că ţi-ai abandonat idealul artei, ca îţi pregăteşti o carieră politică sau socială, că eşti, într-un cuvânt, un trădător al misiunii ce ţi s-a încredinţat.
(...) Acesta este mediul literar românesc. Mediul baieţilor deştepţi, al tuturor lichelelor si rataţilor, al tuturor trepăduşilor din redacţii, al tuturor neputincioşilor şi obosiţilor care mânuiesc fel de fel de arme, dar mai cu seamă calomnia – aceştia sunt adversarii cu care trebuie să lupte scriitorul tânăr...
(...) Singurul răspuns la orice fel de calomnii este creaţia. Este atât de puţin interesant şi atât de puţin glorios să stai de vorbă, bunaoară, cu un om care, fară a cunoaşte măcar alfabetul sanscrit, critică o operă de indienistică. Este atât de obositor sa înveţi pe oameni alfabetul! Dacă măcar ai avea siguranţa că sunt elevi silitori. (...) Nimic nu mă întristează mai mult decât drama ratării şi a nerodniciei. Dacă n-ar avea calomnia şi calamburul – cum ar mai putea supravieţui aceşti nefericiţi contemporani?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu