Legendele si miturile stravechi mai spun ca de San Georz este si Pastele blajinilor. In mitologia romaneasca, Blajinii traiesc in afara perimetrului terestru locuit de oameni, la marginile pamantului, in Ostroavele Albe ale apei Sambetei (apa mortii), pe un alt taram. Ei tin posturi si se roaga pentru oameni.
Acestia se considera urmasii celor care, atunci cand Moise a despartit Marea Rosie sa treaca evreii, nu au mai apucat sa iasa. Blajinii au ramas pe un ostrov, unde trece apa Sambetei, intr-un loc aproape de rai. Ei sunt atat de evlaviosi, incat se intalnesc cu femeile lor numai o data pe an, de Paste.
Se spune din batrani ca blajinii participa la intarirea cerului cu stalpi de piatra scumpa adusa de pe taramul lor pentru a sustine pamantul pe apele cosmice. Ei au asezat acesti stalpi ceresti la marginea cerului, unde apa Sambetei inconjoara pamantul de trei ori ca un sarpe incolacit.
Blajinii sunt semidivinitati care ajuta sufletele mortilor in marea trecere catre lumea cealalta, sprijinindu-le sa treaca de vamile vazduhului si de apa Sambetei. Pentru aceste servicii, romanii le-au consacrat un cult discret, intr-o sarbatoare modesta - Pastele blajinilor, care alcatuia in trecut un complex de ritualuri care au supravietuit doar in anumite zone, mai mult ca folclor.
Prima luni dupa Duminica Tomei, femeile isi boceau mortii si dadeau drumul pe ape curgatoare la coji de oua rosii si firmituri de colacei, ca sa ajunga si in lumea Blajinilor - cei care ii ajuta constant pe oameni sa fie buni si drepti si care lupta impotriva marilor distrugeri, cutremure, diluvii, scufundarea pamantului sau intunecarea Soarelui si a Lunii.
În alte regiuni i se spune Paştele Morţilor, Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Radoniţa. Numele de Paştele Blajinilor este cel mai indicat. Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi in comparaţie cu noi, pentru că ei au tercut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare»
~Maria Ciornei: „Pelasgii – valahi înveşniciţi în mitul Blajinilor“
Mitul Blajinilor a interesat în mare măsură pe cercetătorii consacraţi, fie ei mitologi, istorici sau jurnalişti care au scris conjunctural despre acest subiect. Motivele acestui interes ţin de faptul că această sărbătoare a blajinilor este o permanenţă, venită din timpuri imemoriale, care n-a pierdut nimic din importanţa datinilor practicate şi astăzi in mai toate regiunile României, şi în unele spaţii din sudul Dunării.
Deşi legat de un cult funerar, mitul blajinilor se deosebeşte radical de celelate comemorări dedicate celor dispăruţi.
Avem în vedere pomenirea morţilor din familie, făcută după regulile creştine la 3, 9, 40 de zile, la un, an sau la 7, când biserica invocă, prin rugăciuni specifice, divinitatea în sprijinul celor plecaţi, pentru a putea să-şi găsească nemurirea sufletului în raiul ceresc.
Există de asemenea şi datinele legate de Moşii de Iarnă sau de Vară care se identifică, nu numaidecât cu cei dispăruţi recent, mai tineri sau mai vârstnici, ci mai ales cu strămoşii, cei care ne sunt înaintaşi din familie sau din neam, dar care nu au în vedere şi pe cei de dinainte de creştinism, pe cei aşa-zis păgâni.
Comparând datinile ce interesează blajinii, invocaţi o singură dată pe an, anume la sărbătoatea numită Paştele Blajinilor, pe care biserica creştină nu-l recunoaşte, el intrând în Calendarul sărbătorilor populare, vom găsi tradiţii deosebite, foarte bine conservate, vii, practicate fără întrerupere de zeci de milenii.
Paştele Blajinilor sau al Rohmanilor se serbează în cele mai multe locuri imediat după Săptămâna Luminată, după Duminica Tomii, si se mai numeşte în unele locuri Săptămâna Neagră, Sau a Negrelor, pentru că săptămâna începe cu Lunea morţilor, când se mănâncă pască şi slănină sfinţită de la Paşti, crezându-se că astfel oamenii vor fi feriţi de orice primejdii de peste an, dacă se-nfruptă întro zi de post.
Evident este în aceaste manifestări influenţa creştină, care în miezul lor esenţial sunt mult mai vechi, şi se referă la un timp, fără timp, mitic. Cine sunt blajinii în percepţia poporului ne arată credinţele lui, despe ei.
In toate informaţiile venite de la martori, ori de la cărturarii ce s-au ocupat de studierea lor, se remarcă nişte trăsături comune esenţiale. Sunt locuitori subpământeni, de la Ostroavele Albe, care se află în apropierea Apei Sâmbetei, a apei primordiale, cosmologice, ce înconjoară de câteva ori pământul, şi se scurge în iad.
Aceştia sunt oameni mici, vii, goi, care trăiesc intrun climat veşnic cald, in Insula Fericirilor, cum spune Mircea Eliade. Spaţiul lor existenţial se află de asemenea la hotarele dintre cele două tărâmuri, cel pământesc şi Celălat Tărâm.
Aceşti Blajini sunt consideraţi de pământeni sfinţi, puri, care trăiesc în asceză, postesc mereu şi se roagă pentru toată omenirea, având grijă ca s-o cureţe de păcate, pe care le dau, prin Apa Sâmbetei, în iad.
După unii există şi femei, care sunt blonde şi de aceea în unele zone, cum ar fi Bucovina, se spune despre fetele fecioare că sunt ca nişte rohmăniţe, adică frumoase şi virtuoase. Se mi crede că trăiesc în semiîntuneric şi rareori ies pe pământ.
Melania Radu – (Blajinii-Tradiţie şi mister) aminteşte de faptul că în romanul popular Alixandria, Alexandru cel Mare a poposit la marginea Paradisului. Aici l-a cunocut pe Evant, regele blajinilor (cei înţelepţi, cei fericiţi), i-a dăruit o sticlă cu apă miraculoasă, a vieţii şi a morţii. Tot aici se menţionază că blajinii au locuit pe pământ la începutul istoriei şi se vor întoarce pe pământ la sfârşitul lumii.
După unele credinţe, blajinii se trag din fiul lui Avraam, Sift.
Evident e o intruziune în mitul arhaic, al creştinismului. După altele ei îşi au sorgintea în Fiul Oii.
Merită a zăbovi asupra acestei din urmă afirmaţii care ne duce cu gândul la oiţa năzdrăvană din balada cunoscută a unui neam de păstori, care s-a sacrificat, ca cel dintâi om, omul primordial să dăinuie, înveşnicind şi pe urmaşi. Şi această concluzie poate fi dedusă din toată mitologia legată de blajini, care se jertfesc continuu păzind omenirea, nu numai prin rugăciuni, dar ferind-o să intre în iad, şi care vii fiind, acceptă un trai aspru pentru a salva umanitatea, pentru a n-o lăsa să dispară pentru veşnicie. E o acceptare de bună voie a reluării ciclului vieţii umane.
Paştele Blajinilor se mai numeşte si Paştele Mic, posibil printro apropiere de Crăciunul Mic, care este considerat 1 Ianuarie.
Oamenii păstrează cojile de ou de la Paşti, pentru că sunt sfinţite şi prin aruncarea lor pe apă, vor anunţa blajinii că a venit această mare sărbătoare a Paştilor, ca semn de recunoştinţă pentru că aceştia spun rugăciuni şi ţin post pentru pământeni – pentru că ei nu ştiu sărbătorile şi atunci când ajung aceste coji la ei spun: “iată că este şi Paştele lacomilor”.
Am întâlnit şi explicaţii care aduc întro contemporaneitate relativă, existenţa lor. Se spune că “aceştia au fost răpiţi de tătari, lifte păgâne şi astfel au pierdut şirul sărbătorilor”. Totuşi chiar şi atunci când se vorbeşte despre ei în relaţionări ce ţin de precepte creştine, se fac menţiuni de felul, “sunt oameni vechi”, “de demult”. În alte părţi blajinii sunt consideraţi” şi ei creştini şi credinţa lor e tot ca la noi, numai că n-au luat învăţătura de la Hristos”. (Salmnaii / www.Vavivov.com)
Recunoaştem cu uşurinţă relicve din miturile aşa-zis păgâne – Tărâmul Celălalt – întâlnit în cele mai vechi creaţii umane, şi anume în basme, Apa Sâmbetei; păstrarea prin memoria ancestrală colectivă a unui adevăr transmis din generaţie în generaţie a exisenţei unor oameni din timpuri imemoriale, care trăiesc veşnic; găsim aici tema basmelor ce vorbesc despre tinereţe fără bărâneţe şi viaţă fără de moarte.
Această sărbătoare exprimă un fapt excepţional şi anume conştiinţa necesităţii legăturii cu primii strămoşi, rămaşi în memoria colectivă. Şi chiar dacă s-a suprapus peste această sărbătoare, cea creştină, ea dăinuie prin intuiţia importanţei ei, menţinută de iniţiaţii neamului din epoca străveche, preluată de moşii şi moşicele, înţelepţii comunităţilor care au vegheat ca datinile în structura lor originară să nu se piardă, pentru că au înteles că aceste datini conţin direcţionări moral- spirituale care le asigură permanenţa fiinţială, pentru că, după cum am mai arătat, ei se roagă pentru toată omenirea “fără a cere nimic în schimb”.
Intrevedem în aceşti blajini identitatea părinţilor originari ai tuturor pământenilor. De aceea se spune în culegerile de folclor, ăc cele ale lui Simion Fl Marian – (Sărbătorile la români), ori în cele ale Elenei Niculiţă-Voronca – (Datinile şi credinţele poporului roman- Ed.Polirom 1998) că “D-zeu îi iubeşte foarte mult şi le-a dăruit viaţă uşoară”, fără să se-nece.
Şi tot datoită lor, de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt slobode, şi de aceea se gătesc multe şi alese bucate pentru pomenirea lor. Mai mult, tot de dragul lor, D-zeu creează posibilitatea celor de pe pământ să postească pentru ca sufletele celor care au murit fără lumânare să se mântuiască.
Şi Olteanu Antoaneta, mai recent, în Calendarele poporului român, vorbeşte despre Paştele Blajinilor, dar nu se atinge o înţelegere profundă a acestei sărbători străvechi, privită prin prisma datinilor practicate, care devansează cu mult timpurile hristice.
Ceea ce interesează este faptul că mai toţi marii mitologi sau istorici, filologi s-au oprit asupra acestui subiect, care include codificări, sau mistere, ce au incitat la dezbateri, având în centru,, de fapt, nevoia de a răspunde la întrebarea: cine sunt aceşti blajini?
Se ştie că orice mit conţine un sâmbure de adevăr. Pornind, de exemplu, de la cel al Meşterului Manole, legat de o realitate, şi anume existenţa mănăstirii Argeşului, sau a lui Iovan Iorgovan, identificat cu Hercules, titanul din antichitate, pelasg de origine, şi de la altele, admitem că aceşti blajini au fost trăitori cândva demult pe aceste meleaguri.
Şi vom pleca de la câteva date pe care ni le furnizează mitul însuşi.
Avem în vedere că sunt considraţi foarte virtuoşi, experimentând o spiritualitate moral – religioasă superioară, cu o influenţă covârşitoare asupra contemporanilor ancestrali, devreme ce în structura de bază datinile există încă vii, în practică, paralel cu dogmele creştine, foarte puternice şi bimilenare în Dacia valahă, şi care nu sunt spirite, ci oameni, e adevărat de o mai mică statură.
Credem că este vorba de nişte înaintaşi care au existat în istorie şi al căror prestigiu a fost urieşesc, influenţănd nu numai pe urmaşii direcţi, ci şi pe o bună parte a omenirii.
Pentru a-i identifica pe aceştia ne întoarcem la scriitorii antici, fie ei greci, romani sau de alte neamuri, care au vorbit despre ascendenţii dacoromânilor.
Despre daci au scris aproape toţi anticii de vază, indiferent dacă erau poeţi, istorici, geografi, cronicari ai unor evenimente, ori dascăli de şcoală antică, care-şi corectau elevii în vorbire, sau chiar împăraţi cum a fost Traianus care a scris “De Bello Dacico”, ori de medical său Critias, care a consemnat şi el date despre daci.
Aceşti oameni cultivaţi ai antichităţii au menţionat că strămoşii dacilor sunt hiperboreenii de pe malurile Istrului, care au stârnit admiraţia multor popoare antice (Pindar, poet grec sec VI i.e.n, sau Strabon (Geog.) ce aminteşte că “cei dintâi care au descries diferite părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei, ori Diodor din Sicilia” (Biblioteca Istorică) care citează pe Hecateu din Abdeira, contempoan cu Alexandru Macedon, care afirmă: Acum, după ce am descries părţile de miază noapte ale Asiei, credem că este de interes să arătăm aici şi cele ce se povestesc despre hiperboreeni, anume că faţă de ţinutul celţilor, în părţile Oceanului se află o insulă care nu e mai mică decât Sicilia, locuită de hiperboreeni numiţi astfel fiindcă sunt mai îndepărtaţi de vântul Borea. Chiar Zalmocsis este văzut de Clement din Alexandria (Stromata, IV, 213) hiperboreean, iar Zeus adorat la Dodona, sanctuar hyperborean, e invocat de Ahile sub numele de Zeus anax pelasgikos (Iliada, XVI, 232).
Afirmaţia nu ne miră, având în vedere că Ahile însuşi era hiperboreu, născut dintro zeiţă şi un titan.
Homer îşi începe marea epopee, invocând ajutorul divin spunând: ”Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe – Ahil Peleianul, adică (pelasgianul, pelasgul), despre care ştim că se trăgea din patria originară, din Insula Leuke, sau Insula Albă de la Istru.
Enumerarea poate continua, însă dorim a scoate în evidenţă faptul că anticii asimilează pe hiperboreeni, pelagilor.
Nu puţini sunt cei ce exprimă în modul cel mai direct că hiperboreenii sunt pelasgi. Scoliastul lui Pindar (Ol. II, 28 , Fragm. Ist. Ov. II, 387) spune că Hiperboreu era fiul lui Pelasgios. Deci pentru noi Pelasgos ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperboreu, al Omului universal (V. Lovinescu – Dacia Hiperboreeană – Ed. Rosmarin, Bucureşti 1996). De asemenea Macrobiu aminteşte că regiunile udate de Tanais-Don şi Istru, antichitatea le numea Hiperborene (Comm. In Sommnium Scipionis , II, 7)
Denumirea de hiperboreu e păstrată până tîrziu, identificată cu cea de pelasg sau cu cea de get.
În anul 89 e.n. în bătălia de la Tapae, Diego care e basileul oştirii gete e înfrânt de Tettius Iulianus, după obiceiul timpului este numit, în semn de mare respect Hiperboreeanul. Amintim în treacăt şi de Apollonius din Rhodos (Argonautice. II, 5, 675), care afirmă că hiperboreii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei, de Justin (Philip.II, C2), ce vorbeşte despre M-ţii Rifei (Carpaţii) ce se află în ţinuturile hiperborenilor.
Iată şi Ovidius (Tristia. IV, 41-42 şi în Pont. II, 40-45) mărturiseşte că e obligat să trăiască sub “axul boreal, la stânga Pontului Euxin”, la fel ca şi Macrobius care întro scrisoare trimisă la Roma precizează că “se găseşte chiar sub Cardines Mundi, sub axul borea, în ţara geţilor”.
Un alt personaj, soldatul Marcelin e avertizat că va trebui să plece să ia pe umeri Cerul hiperboreean, în ţara geţilor (Marţial – Epigr. IX, 45). Si Virgilius dă indicaţii precise (Gaeorgica I, V, 240-241) când vorbeşte de Polul reprezentat printrun “Omphalos – Mundus et Scythiam Riphaesque arduus arcea conurgit”.
Acest “vertex”, Polus Gaeticus există în Roâmânia în Carpaţi (M-ţii Rifei, pe OMUL, numit în popor Osia Lumii, sau Buricul Pământului (apud V.Lovinescu op. cit).
Nu este o întâmplare faptul că ne-am oprit asupra acestui subiect ce ţine de existenţa miticilor blajini.
Credem că am adus suficiente argumente care să justifice acest interes; reamintim doar evidenta lor ancestralitate şi extraordinara lor importanţă pentru spiritualitatea românilor, ilustrată în această continuitate manifestată în trăsăturile ei esenţiale nealterată, deşi este şi acum considerată sărbătoare lor păgână, în pofida forţei de asimilare a vechilor tradiţii precreştine, de către noua religie, foarte puternic implementată în mentalitatea spirituală a românilor.
Cercetători de vază ai istorie sau mitologi, ori scriitori importanţi s-au oprit asupra acestor mitici blajini, după cum am mai spus, pentru unicitatea prezenţei lor în mitologia română, ce s-a impus ca o credinţă populară de forţă mult mai puternică decât alte mituri, care sunt numai consemnate, fără a fi şi azi atât de prezente, prin practicarea tradiţiilor legate dec acestea, în masă.
Înafară de cei ce ţin de sec al XIX-lea, amintim pe Mircea Eliade, pe Tudor Pamfile, pe Romulus Vulcănescu, ori pe Victor Kernbach. Nu ca pe cel din urmă îl menţionăm pe cel mai mare şi mai complet cercetător al preistoriei, N. Densusianu, care prin studii ale documentelor autentice, citite în limba originară, ebraică, greacă, latină, sau în cele moderne, cum ar fi cea germană sau franceză, porneşte de la sursă în aflarea nedistorsionată prin traduceri, a adevărurilor istoriei străvechi, făcând, pe cheltuială proprie, şi călătorii pe urmele eroilor, sau a găsirii vestigiilor, ori cercetând prin metoda comparativă, documente vechi, care se referă la aceleaşi evenimente, găsind răspunsuri valabile şi azi, deşi încă este contestat de cei care ignoră faptul că istoria a ajuns intrun impas şi că ea nu mai poate aduce completări decât dacă se porneşte în cercetatea ei în manieră transdisciplinară, metodă întemeiată de acest mare geniu al românilor,
Despre acesta însuşi marele mitolog Romulus Vulcănescu în Mitologia Română, (Ed Academiei RSR, 1987) carte de referinţă în domeniu, spune întrun capitol intitulat Ipoteza omului pelasg, că dacă cele afirmate de N. Densusianu (Dacia Preistorică. Institutul – Carol Gobl – Bucureşti, 1913) ar fi fost studiate cu seriozitate, progresul în cercetarea istoriei, cel puţin a românilor, ar fi fost mult mai rapid şi mult mai evident, şi am fi scăpat de multe răuvoitoare, intenţionate contestări ale existenţei noastre multimilenare, neîntrerupte pe aceste pământuri, adăugăm noi. Aşadar N. Densusianu are şi acest merit de a pune în lumină şi posibilitatea descifrării şi misterelor legate şi de mitul blajinilor.
Ne vom opri asupra denumirilor Blajinilor în conştiinţa românilor.
Aceştia sunt numiţi şi Rohmani, cu formele fonetice locale Rocmani sau Rogmani, dar şi Urici sau chiar au un nume ce poate primi doar forma de singular şi se numeşte Sărbătoarea Matcăului.
Ne vom opri mai întâi la ceea ce spune Victor Kernbach în Universul Mitic al Românilor (Ed Ştinţifică, 1994).
Acesta aminteşte de originea hindusă a Blajinilor, având un etimon slav blajeni, (ca şi cel sârb, blazen, însemnând fericit, susţinută de majoritatea celor ce au abordat acest subiect, menţionând cele susţinute de N Cartojan (Cărţile populare, vol I, p. 273-4) care afirmă posibilitatea identificării Blajinilor cu Nagomudrii (slav-ad-lit.-“înţelepţi goi’’) din varianta românească poporană a romanului Alixăndria, aceştia fiind o populaţie întâlnită de Alexandru cel Mare în India, Nagomudrii, spune Cartojan, este numele brahmanilor; gymnosofişti întâlniţi de Alexandru în preajma raiului. Tot acesta dezvoltă subiectul, cum spune Kernbach; ’’Denumirea de Blajini … este epitetul dat necontenit de Alexandru Machidon … fiindcă după moarte se duc direct în rai”(ib p. 201).
Adrian Bucuresu vede etimologia Rohmanilor în epitetul Cavalerului trac, adică Zeind – Roimenos, tradus prin sintagma Sfântul Luminos. Lucrurile pot fi dicutate, prin argumente valabile.
Titlul acestei disertaţii l-am ales pentru a afla care este adevărul despre miticii blajini. Am avut în vedere o cercetare sistematică şi continuândă a unor teme care ne-au preocupat, privind găsirea unor răspunsuri valabile, fie la unele întrebări, la care istoria nu a răspuns încă sau a cceptat explicaţii ce distorsionau în mod deliberat interesat adevărul – vezi teoriile lui Rossler et compania, privind locuitorii Daciei şi nu numai.
Dacă în istoria recentă, despre originea valahilor nu s-a ştiut nimic – spune de ex. S. Corryl în “Valahii în Cartea Genezei”, admiţând că, termenul de Valah se constată pur şi simplu în evul mediu, fără a-i putea preciza etimonul, dacă despre pelasgi şi nucleul lor de formare nu au fost decât presupuneri, încă din antichitate, vizând fie Lidia, fie Frigia, ca şi despre etimologia şi sensul termenului Belagine (de fapt corect şi complet semantica e legată de sintagma Codul Belaginelor, adică Legile Belagine) noi am încercat şi sperăm că am şi reuşit, prin această metodă transdiciplinară,atât de hulită de unii istorici, precum Mircea Dogaru, blocaţi în prejudecăţi, care foarte recent afirmau că – istoria trebuie cercetată numai de istorici, nimicind cu invective de-a dreptul jignitoare pe specialiştii în antropologie, genetică, lingvistică comparată, ori în mitologie sau în strategie militatară, să demonstrăm prin mijloace ştiinţifice, valorificând şi informaţiile valabile, existente încă din antichitate, corelându-le pe un plan logic, că valahii sunt descendeţii direcţi ai pelasgilor, (pelasgi-velahi, valahi), că belaginele sunt legile străvechi ale aceloraşi pelasgi, preluate chiar şi de romani, având ca etimon un cuvânt compus din lexemele pelasgus şi gins, tis, (pelasgintes-pelaginte-belagine) adică neamul pelasgilor (ambele aparţinând vocabularului protodac sau latinei prisca, limba comună şi dacilor şi romanilor şi nu numai, rezultând, prin alunecări fonetice impuse de legile comunicării).
Am făcut acest recurs la studiile anterioare pentru a convinge care este de fapt sensul termenului blajini, aducând argumentele valabile.
Afirmaţia originii hinduse a termenului blajini nu poate fi susţinută, pentru că se bazează pe o poveste dintrun roman popular, Alixandria, în fapt o ficţiune.
Oricât de mare va fi fost răspândirea acestei cărţi, lucru de care ne îndoim, e vorba de un izvor livresc, care presupune ştiutori de carete, ori nu putem vorbi cu secole în urmă despre existenţa multora dintre aceştia, între dacoromâni. O asemenea răspândire în tot teritoriul României de azi, cu asemenea putere de fiinţare, păstrând codificate sau nu, simbolurile străvechi, chiar rezistând influenţelor creştine, în situaţia în care unele sărbători pagâne au supravieţuit numai prin suprapunerea celor bisericeşti, şi care nu aveau în niciun caz izvorul întro lucrare de sorginte străină, şi încă prinsă întrun roman, fie el şi popular, aceasta legată de blajini nu a putut fi asimilată, ceea ce dovedeşte că are rădăcini extraordinar de vechi, dar şi că a fost o continuitate în practicarea tradiţiilor lor fără a se diminua esenţa spiritulă păgână, ce-şi are sorgintea până departe, în mitul omului primordial, a lui Pelasgos, recunoscut şi de anticii anticilor.
Apoi din tot studiul nostru reiese că aceşti blajini sunt personaje care sunt legate de locuri ce indică zona Istrului şi a Pontului Euxin. Se vorbeşte de Ostroavele Albe ca habitaturi ale acestora. Aceste Ostroave Albe sau Insule Albe sunt consemnate de autorii antici, aşa după cum am arătat, ca spaţiile de origine ale hiperboreilor, identificaţi, tot de ei, cu pelasgii.
În sprijinul celor afirmate vom aduce în discuţie epiteul alb, care se constituie ca element comun al spaţiului existenţial şi al hiperboreilor, sau al pelasgilor şi al blajinilor.
Acest termen nu este legat de culoarea albă, însemnând puritatea în primul rand, ci are o semnificaţie mult mai adâncă şi de aceea mai greu de depistat.
Se ştie că Apollo, zeul pelasg, sau trac, cum mai este definit, confiscat de greci, ca şi Dionysos, Hermes sau Orpheus, şi alţii – semizei, ca Hercules ori Ahile, îşi avea patria de origine ca toţi locuitorii hiperboreeni, pe ţărmurile Istrului, şi că după ce aceştia împreună cu Eac şi Apollo au ridicat Troia, şi acesta s-a întors în patria sa de pe ţărmurile amintitului Istru, mai exact in Insula Albă, sau Leuke, identificată azi ca Insula Şerpilor.
Miturile spun că aici era un stălucit templu închinat lui Apollo.(Pindar-sec VI, i.e.n.).
Lexemul alb este o formă coruptă, datorită uitării în timpul îndelungat ce a trecut de la existeţa reală a acestor cetăţi sau ostroave, a termenului avii (în greceşte abioi- b corespunzând sunetului v, eponim amintit de Homer în Iliada (Ed. De Stat pt Literat. şi Artă, 1959) la începutul Cântului III, şi XIII, 3-6, când Zeus purtându-şi privirea peste ţări şi noroade, numeşte popoarele întâlnite-tracii; moesii şi avii cei mai drepţi dintre toţi muritorii – în traducerea lui George Murnu apare forma abii-cei plini de dreptate.
Este clar că tracii sunt denumiţi după ţara lor, moesii, aşişderea şi în mod cert aceşti avii, au o ţară a lor numită Avia sau Havila, cea amitită în Cartea Genezei Cap I, vers 9-14, caracterizată ca fiind plină de aur şi fiind înconjurată de râul Fison.
Pseudo Cesarios, (sec.VI d. e.n-în F.H.D.R. vol.I, p 484) vorbeşte de fisoniţii numiţi şi danubieni.
Dicţionarul român-latin – (Paideia 2004, Bucureşti, p.550) a lui Virgil Matei consemnează pentru termenul strămoş, cuvintele – pro-avus, abavi, orum; a(t)avi, orum, sau chiar forma avi-tus – iar cu sens de înaintaş mai îndepărtat (strămoş-strămoşesc) lung şir din neam, pe cel de pro-s-apia.
Este mai mult decât evident că aceşti termini provin din latina priscă, şi că strămoşii lor păstrează denumirea originarilor lor înaintaşi, amintiţi de Homer ca trăitori în regiune boreală anume avii, sau abioii. Iată o dovadă în plus a aparenenţei dacior şi romanilor la aceeaşi rădăcină.
Cu alte cuvinte, prin Insula Albă sau, Ostroavele Albe ale blajinilor se înţelege ţinutul aviilor, al strămoşilor îndepărtaţi.
Şi iată cum ne vine ca o mănuşă posibilitatea de a demonstra cine sunt blajinii, scopul de fapt al întrgului nostru demers, nu uşor de realizat.
Aceştia sunt aceeaşi pelasgi, înveşniciţi în mit, de urmaşii, care au păstrat în memoria colectivă, din ancestralitate, excepţionala lor importanţă pentru omenire.
Acest mitonim are acelaşi etimon ca şi eponimul valah.
E vorba de un cuvânt blajin, realizat prin compunere prin contopirea lexemelor pelasgus + gins, tis(neam), rezutând în urma transformărilor fonetice, prin alunecări de sunete, după legile comoditîţii în vobire şi ale modificărilor aparatului fonator, în milemii de uzitare a unei limbi.
Deci lexemul compus pelasgus+ gentis are următoarele transformări fonetice: pelagenis= pelageni= belagini (nu insistăm asupra legilor fonetice care acţionează în acest caz, ele se pot găsi în studiul nostru-Valahii, factor de continuitate în istoria universală-Dacia Magazin).
Rămâne să arătă că şi mitonimul Rohmani (cu variantele Rucmani, Rogmani) exprimă în aceeaşi realitae, identificându-se cu blajinii. Această denumire se găseşte în unele regiuni, în Bucovina de ex. şi nu numai
În legătură cu aceasta denumire am aminti părerle unor specialişti, cunoscuţi precumn.N. Cartojan, Ign.Joh. Hanusch şi alţii care consideră termenul împrumutat, derivând de la numele Brahmanilor. Cartojan, spune că – termenii amintiţi, nu poate fi despărţit de forma ruteană, corespunzătoare Rahman, care trebuie socotită ca o formă coruptă din prototipul Brahman al redacţunilor bizantine şi greceşti, idée respinsă de Victor Kernbach care-l citează în “Universul mitic al Românilor”, (Ed. Stiinţ 1994), arătând, pe drept că prioritatea termenului ruteană nu e dovedită de Cartojan şi nici nu poate fi dovedită şi nici susţinerea lui Andrei Oişteanu, care vede în Rahmani – sensul religios originar al brahmanilor digambara – (ib pag 201).
Noi considerăm termenul de Rohman local.
Şi N. Densusianu ca şi Vasile Lovinescu vorbesc de ariminii, populaţie de la Dunăre. Despre aceştia amintesc şi unii antici numindu-i Arimphei, adică arimii, sau ariminii din Munţii Rifei(Carpaţi)
Aceşti arimini au dezvoltat formele arimani-aromani, ramani, şi prin graiul local s-a ajuns la formele rahmani, rogmani, rocmani, dar şi pe cele de roman şi român.
Denumirea de B-ra-h-man este rezultatul migrării înspre est, spre India a unei părţi din această pupulaţie sub conducerea unui şef iniţiat care a primit numele dupa cel al populaţiei în fruntea căreia se afla şi anume de Rama sau Raman. Prin corupere, termenul devine Brahman. Conform multor precepte religioase antice el devine zeu (vezi faraonii egipteni care se considerau zei încă din timpul vieţii), Brahma, iar slujitorii lui spirituali se numesc Brahmani (cei născuţi de două ori) – (n.n – şi această semnificaţie are importanţa ei în demersul nostru), casta celor mai de sus locuitori ai Indiei până azi. Superiorii Brahmanilor se numesc şi azi arieni (derivat de la arimeni), iar limba folosită în slujbele religiase este sanscrita, considerată limbă sacră (san=sfântă şi scrit(a)= scrisă).
Cele mai recente studii arată că nu indienii au venit spre Occident, ci marele popor pelasg, civilizator, care a format primul stat mondial, menţionat pe o intindere imensă, chiar din antichitate, a roit din nucleul originar de la Dunăre în toate direcţiile.
În sprijinul demonstraţiei noastre vom cita pe Vasle Lovinescu, după noi, cel mai mare mitolog român si nu numai, prin profunzimea şi puterea de interpretare a codificărilor miturilor sau ale semnelor enigmatice din heraldică, a descifrării simbolurilor şi a identificării mesajelor esoterice ale basmelor româneşti, ale puterii de relaţionare a miturilor folclorice române cu cele sanscrite, anticipând cu mult acest transfer de spiritualitate înaltă înspre est, dovedită azi de unii cercetători şi prin mulţimea de cuvinte comune limbii române şi sanscrite.
“În legătură cu Rohmanii, trebuie să spunem că cea mai puternică şi cea mai războinică din populaţiile pelasge din N. Dunării a fost cea a Arimii-lor. Cea mai veche menţiune o face Homer; uriaşul groaznic Typheu care i-a înfruntat pe Zei era din ţara Arimoi.
El îi numeşte în “Odisea” Erembi, Arambes, b reprezentând sunetul nasal n. Dionysos Periegetul îi numeşte Oresmoi (munteni).
El spune că sunt din neamul Titanilor. Ei sunt numiţi de asemenea Arimfei, Arimani, Ramani. Ptolemeu numeşte una din cetăţile Daciei Rami-dava”.
Loinescu afirmă că numele de Român nu este nou, în popor roman e echivalent cu ţăran autohton. “Când a reorganizat Imperiul, Diocleţian a numit România toate ţinuturile supuse locuite de Geto-Traci; dacă acest nume venea de la Roma, el s-ar fi potrivit mai bine Italiei. Adevărul e că Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge. Resturile unor vechi triburi trace din Peninsula Balcanică se numesc Aromâni şi vorbesc Româna. Noi credem că toate aceste nume se trag din aceşti Arimoi homerici, şi aceştia au legătură cu Ram. În mitologia română se vorbeşte de un Ram-Împărat. În plus sunt o mulţime d localităţi ca Rama, Ramna, Râm-nic, Râmeşti, Rima, Rigmani, Roman, Romalia, Rams, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni, Ramaşcani etc.” (op. cit. p 39).
Iată cât de actual este Lovinescu care admite că pelasgii sunt arimanii, românii de la Dunăre.
Dacă termenii de romanus, romunus sunt încă din perioada când populaţia zisă romană nu se desprinsese de protodacii – pelasgi, numiţi – parte din ei şi români – atunci putem trage o concluzie logică şi anume că românii, ca şi aromânii, existenţi până azi, sunt categoric pelasgi, şi ţinând cont că pelasgii sunt velasgii- valahii, numiţi astfel mai ales de străini, (ei şi-au spus întotdeauna români) veniţi mai târziu pe aceste meleaguri, primind, din tradiţia băştinaştilor şi ideea că sunt după spusele acesora, care încă mai păstrau în memoria colectivă cunoştinţe privind originea lor nobilă, pelasgi, atunci se explică de ce când s-a format statul modern român i s-a spus România.
Deşi Muntenia s-a numit şi Valahia locuitorii acesteia îşi spuneau în marea lor majoritate, după cum am arătat – români.
Să vedem dacă putem identifica noţiune de Rohman, în toate atribuţiile lui, cu cea de Blajin.
După cele spuse mai sus reamintim că mitonimul Rohmani se suprapune ca sens cu cel de Blajini.
Având în vedere că am demonstrat că etimonul acestuia este eponimul Pelasgus format din doi termeni (pelas-gus şi gintis, adică belagini, blajini), reamintim traducerea – cei de neam pelasg, alăturăm termenul Români, despre care am aflat că sunt tot pelasgi, şi comparând tradiţiile Ro-h-manilor cu cele ale Blajinilor, constatăm că scheletul pe care se sustin tradiţiile, începând cu trăsăturile acestora, locul de fiinţare, şi multe alte elemente comune deja semnalate, şi în primul rând relictele ancestrale, sunt aceleaşi.
Deosebirile sunt neesenţiale şi ţin atât de imaginaţia martorilor chestionaţi, având însă în masură mai mică sau ceva mai evidentă, intruziunea creştinină, dar şi aici va trebui să avem discernământul necesar, mai ales în cazul formelor mitului mai bogat în manifestări arhaice, pentru că va trebui sa ţinem cont că dacii – valahi au fost monoteişti, şi numele lui Dumnezeu cel creştin ia cu uşurinţă locul lui Zalmocsis, care în traducere are aceelaşi sens, însemnând Stăpânul Vieţii şi al Morţii.
Înţelegem dar că cele două denumiri urmează îndeaproape varianta locală, sau regională a denumirii de pelasgi.
Aşa cum cei din Ţara Bârsei se numeau Bârseni, derivând de la anticul Târseni, adică etruscii, pelasgi carpatici şi ei, tot aşa şi Romanii, pelasgi, tot carpatici au numit pe strămoşii lor, prinşi în mit, Rohmani, aceasta însă n-are nicio legătură cu hinduşii.
Putem duce paralela mai departe vorbind de olteni sau de moldoveni, şi de poveştile lor moldoveneşti despre facerea lumii – să zicem – sau olteneşti, care pot avea şi deosebiri neesenţiale, dar în ansamblu româneşti sunt.
Şi poporul român, sau dacoromân, ori valah, s-a format ca şi miturile lui, prin închidere, pe baza spiritualităţii şi capacităţilor existenţiale moştenite sau dobândite, prin exerciţiu.
Nu negăm, fireşte, şi unele influenţe străine, dar acestea nu ating niciodată fondul ancestral al unei existenţe legate de un popor; cele mai multe acceptări le face o parte a limbii, de fapt cea mai mobilă şi anume vocabularul periferic; fondul principal lexical, care se constituie din cuvintele ce asigură baza comunicării nesofisticate, rămâne foarte stabil; a nu se înţelege anchilozat.
Ţinem să amintim că Pastele Blajinilor se mai numeşte şi Matcalăul, cu varianta feminină Matcuţa, care au rădăcină comună cuvântul matcă.
Cu alte cuvinte tot la timpurile ancestrale va trebui sa ne referim, căci matca înseamna elementul primordial, precum matca de albine care dă viaţă; e punctul de plecare dar şi o condiţie a continuităţii, şi în final tot la pelasgi ajungem.
Subiectul însă merită a fi tratat cu seriozite, pentru că este încărcat de coduri şi simboluri arhaice.
Drept concluzie vom aminti de faptul că eforturile celor de bună credinţă, interesaţi de adevărul despre pelasgii – valahi, civilizatori primordiali, sunt răsplătite prin confirmări, nu numai ale unor cercetări prestigioase cu autori autohtoni, dar şi ale oamenilor de ştiinţă străini. Pentru edificare menţionăm că de curând, nişte specialişti americani, studiind artefacte de pe teritoriul nostru, aparţinând culturii precucuteniene şi cucuteniene recunosc şi vechimea acestei civilizaţii, dar şi că centrul acesteia este în Europa Centrală, veche de cel puţin 4 000 de ani devansând chiar pe cea sumeriană (vezi şi articolul Marianei Terra din revista “Dacologica” care prezintă un rezumat al acestui articol publicat de aceşti americani, reluat din păcate, în integralitate, doar de un singur cotidian românesc, şi anume de Jurnalul Naţional .
Timpul, atunci când e vorba de istorie, „are răbdare”, lucru dovedit şi în aceşti ultimii 11 ani de când prin strădania unor adevăraţi români, având ca iniţiator, dar şi truditor activ, ori cercetător şi scriitor pe Dr. Napoleon Săvescu, care, deşi plecaţi departe, au reuşit să închege o mişcare concretizată prin multe realizări printre care şi tradiţia fiinţării unor Congrese de Dacologie, care au stimulat energii creatoare şi raţionale ale celor interesaţi şi avizaţi, de natură a atrage personalităţi din diverse domenii, care să contribuie nu numai la aflarea unor adevăruri, ce păreau pe vecie pierdute privind istoria daco-românilor, prin prisma transdiscipinarităţii, metoda cea mai recentă şi eficace, ce s-a impus şi în alte domenii, dar şi ca un răspuns acelor care, iată, nu dezinteresaţi, maculează un popor, care în sfârşit liber, poate circula şi munci oriunde în lume, dar nu de puţine ori este umilit, chiar de prezentările făcute de aşa-zişii conaţionali, în ţările de adopţie, unde românii muncesc cinstit, începând din domeniile ce presupun cea mai înaltă calificare în ştiinţă.
Considerăm aceste manifestări organizate de români adevăraţi patrioţi, cel mai eficient răspuns la perpetua acţiune de prezentare a României, ca o ţară fără valori autentice, fără demnitate.
Vom încheia, dedicând acest studiu, ca semn de omagiu lui Artur Silvestri, un Maestru, un Român de excepţie, care pe 19 martie ar fi împlinit 58 de ani, şi care ne îndemna pe toţi să credem în acea Românie tainică, care va exista, orice s-ar întâmpla.
Prof. MARIA CIORNEI
SUCEAVA
Exceptional articol!
RăspundețiȘtergere