Ce se întâmplă cu un cititor înrăit de Valeriu Gherghel

Răspunzînd la un chestionar de tipul celor inventate de Proust, cineva a realizat fără uimire următorul adevăr. Şi anume că nu are o culoare preferată, că nu admiră dintre flori pe nici una şi că, mai degrabă, detestă făpturile înaripate, cu excepţia îngerului gardian, l’archet aux doigts. Într-un cuvânt, acel om și-a descoperit cu această ocazie ignoranţa. Şi nu atât ignoranţa cât indiferenţa față de gusturi, culori, aistheton (în greacă ar însemna, ceea ce se percepe). Din ce pricină, voi spune imediat. Are o falsă relaţie cu lucrurile concrete. Dacă e franc, va recunoaște că singura pasăre care îl mulțumește cu adevărat este pasărea Phoenix: îndată după ce s-a transformat în scrum şi înainte de a renaşte. Singura floare care îl frapează e, fireşte, roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care îl desfată într-adevăr e culoarea glauc* a ochilor lui Homer. Există şi un arbore care l-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei. Ce vreau să spun cu asta? Nimic altceva decât că între acel ins şi lume s-a așezat o mulțime heteroclită de obiecte livreşti, care îl împiedică să le mai poată observa cum se cuvine pe cele reale. Dar a vedea lumea printr-o carte nu e, poate, cel mai greşit mod de a o vedea. Pentru mulţi ea e, în realitate, unica modalitate aflată la îndemână. De aceea are dificultăţi când e pus să aleagă între plantele, făpturile, miresmele şi culorile lumii reale. Lectura i-a uzat simţurile, i-a tocit mintea, i-a acoperit ochii. Firește, nu e singurul muritor cu ochiul pervertit de lecturi. Toţi cititorii înrăiți păţesc, pînă la urmă, la fel. Dar asta nu ne încălzeşte, vai, cu nimic. Şi totuşi… Când, deunăzi, a citit o tabletă semnată de poetul Emil Brumaru, în care se plângea de o percepţie livrescă a lumii, omul nostru a tresărit euforic. Își închipuia cu totul altceva despre liricul infernalei comedii, despre raportul său cu peisajul din jur. Bănuise în cazul poetului Brumaru o imediateţe cu universul, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii vizibile. S-a înşelat. Imediatul empiric e o iluzie. Vede mai bine cel ce vede, în chip mediat, la urmă. Şi nu e o tragedie, poate, să mori exact aşa cum ai trăit: în chip livresc. * Termenul grec glaukos, spun filologii, nu a primit, pînă astăzi, o traducere precisă (albastru verzui, cenușiu, alb, violet, masliniu etc.); glaukul rămâne, astfel, numele cel mai potrivit al echivocului și nedecisului. Valeriu Gherghel N. A. O imagine din tratatul medieval Tacuinum sanitatis.