Karina - Playcast art

Diana Drăgănescu Mircea

2012-02-01T23:43:00.000+02:00

Ochii umezi ai ciutei

oglindesc cerul

recunoștință pentru colții

fiarei nenăscute încă

recunoștință pentru păcatul

inexistent...

Şoaptă-mă a rugă Ovidiu Oana-pârâu

2012-02-01T23:19:00.000+02:00

Răsăritul
se zămisleşte
după alinarea
colbului stârnit
de primul tău pas
pe drumul către mine.
Să vii
lumină,
şi până ajungi
şoaptă-mă a rugă.

din ciclul ”Ucenic în dragoste”

Mihail Ciupercescu: Acupunctura artă străveche

2012-02-01T19:14:00.000+02:00

Acupunctura a fost introdusă în Occident de misionarii iezuiți acum circa 300 de ani. Cu toate astea abia din 1930 i s-a acordat o atenție specială, odată cu publicarea a cinci volume despre acest subiect de către un diplomat francez. După alte patru decenii a ajuns să preocupe și lumea anglofonă care se cantona în practicarea medicinii moderne convenționale. S-a întâmplat atunci când președintele american Richard Nixon a vizitat China însoțit fiind de o echipă de medici occidentali. S-a intrat astfel în contact cu o tehnică străveche de vindecare care nu uzează de pastile, de instrumente chirurgicale de înaltă tehnologie, ci numai de niște banale ace subțiri ce se plantează câțiva milimetri în piele. Cum cel mai adesea locul de implantare a lor nu are nici o legătură aparentă cu boala tratată, impresia de magie devine totală.

Unde e vorba de magie, dintotdeauna interesul devine imens. Așa se face că în 1974 New York Times l-a trimis pe jurnalistul James Reston să asiste la utilizarea acupuncturii într-o operație la Spitalul Hua Shan din Shanghai. El a relatat despre fascinația cu care a privit cum un pacient suferind de tuberculoză într-un stadiu avansat urma să fie operat în vederea înlăturării plămânului stâng și a unei coaste, cum omul a rămas conștient de-a lungul întregii operații, cum, mai mult, a fost servit cu câteva felii de portocale când a spus doctorului că îi este foame. Fusese anesteziat cu un ac de acumpuctură înfipt în umărul drept.

De 5000 de ani fac asta chinezii, dar informația despre acupuctură e încă mai veche, din jurul anului 200 î.Cr. și se află în „Cartea împăratului galben”. Se spune că tehnica a fost descoperită de un soldat care a conștientizat că rana pe care o avea s-a vindecat printr-o altă durere avută dinainte.

Tradiția transmite o teorie potrivit căreia există o energie vitală numită „qi”, care înseamnă „aer” sau „respirație” a cărei curgere, circulație neîntreruptă se face de-a lungul a 12 meridiane ale corpului omenesc, asigurându-i prin asta sănătatea. Pe aceste linii invizibile se află 2000 de puncte localizate pe piele care excitate prin înțepătura de ac estompează dureri și vindecă boli, alungă depresia, anxietatea și diverse dependențe.

Occidentalii se crucesc, imită și cercetează. Asociază acupuctura unor factori psihologici, ceva gen placebo, sugestie, distragere a atenției. Și, da, au îmbunătățit acele de acupuctură, le-au făcut să poată fi rotite electronic, să fie lasere și ultrasonice.

Paulo Coelho - Cea mai noua povestire

2012-02-01T17:36:00.001+02:00

Într-un sat sărac din Bengal, locuia o văduvă care era așa de săracă încât nu avea nici măcar bani pentru a-i da fiului pentru a merge cu autobuzul la singura școala din regiune. Așa că fiul trebuia să traverseze singur o pădure mare pentru a ajunge în localitatea unde se afla școala. Mama îi spuse fiului, pentru a-l liniști și a nu-i fi frică de necunoscut că:

- Fiule, să nu-ți fie teamă în pădure, roagă-te și gândește-te la Krishna, așa vei fi păzit, el va auzi sigur rugăciunea ta și te va însoți.

Băiatul a urmat sfatul mamei, și Krishna s-a ivit și la însoțit apoi, chiar în fiecare zi până în apropierea școlii.

După un timp, veni o zi, pe care toți colegii o așteptau demult, era ziua profesorului lor și copilul ceru niște bani mamei pentru a-i cumpăra un mic cadou.

- Știi bine că nu avem bani, roagă-te fratelui Krishna și poate îți va asculta ruga, îi spuse din nou mama.

În ziua următoare, băiatul s-a rugat ca de fiecare dată și gândindu-se la ziua profesorului, apăru Krishna care i-a dat o cană cu lapte.

La școală, băiatul i-a înmânat cu mândrie cana cu lapte profesorului, sigur că ceilalți băieți au dăruit obiecte mult mai scumpe, dar profesorul n-a părut nici mirat, nici nepăsător, doar l-a întrebat:

- De unde ai luat acest ulcior cu lapte?

- Krishna, Spiritul pădurii, mi l-a dat, răspunse sincer copilul.

Profesorul și elevii au izbucnit în râs.

- Nu sunt zei în pădure, asta este o pură superstiţie, a spus profesorul. Dacă el există, să mergem cu toţii şi să-l vedem, continuă imediat.

Atunci toată clasa s-a dus împreună cu copilul să-l vadă pe Krishna. Băiatul l-a chemat ca de obicei, dar Krishna nu apăru și după un timp de așteptare, băiatul disperat a început să-l strige chiar.

- Frate Krishna, profesorul meu vrea să te vadă. Te rog arată-te!

După un moment, un glas puternic se auzi din pădure şi ecoul a ajuns până în oraș, fiind auzit de toată lumea.

- Eu nu pot să apar atâta timp cât nimeni nu crede că eu exist!

Scorchfield

Agonia Spiritului (eseu) Maria Diminet

2012-02-01T16:31:00.000+02:00

Prolog

Ne întrebăm, în momente de singurătate sau disperare, la ce bun e viaţa? Ce fel de dar este ea dacă ne aduce atâtea suferinţe? Dimineaţa ne trezim, ne facem toaleta, mâncăm (dacă avem ce), ne ducem la serviciu (mediocru şi acela), facem maşinal aceleaşi „operaţii”, şi aşteptăm sfârşitul lunii pentru a lua salariul, care, pentru mulţi, nu se încadrează nici în coşul minim de consum. Seara ne întoarcem obosiţi şi plictisiţi acasă. Tragem o privire fugară prin frigider. Scoatem de acolo câteva ingrediente şi facem la repezeală un blid. Nu mai contează acum ce gust are, important să inducem în eroare stomacul, să-l convingem că e nemaipomenit de gustos şi sănătos. Altfel spus, îl umplem ca să tacă. Ce viaţă…dacă am ajuns să ne minţim propriul stomac!

Apoi trecem şi prin baie, dacă mai avem chef, şi ne trântim în pat. Faci sex, dacă ai dorinţă şi ai cu cine. De multe ori eşti chiar nevoit s-o „dregi”. Mă rog…responsabilităţile conjugale. Vrei nu vrei, dar trebuie să-ţi îndeplineşti datoria de soţ sau de soţie. De regulă, mai mult obligată se simte nevasta să joace rolul de amantă, să simuleze extazul provocat de frământările, de obicei egoiste, ale masculului ei. Nu de alta, dar nu cumva să te lase pentru altcineva mai fierbinte şi mai dornică de senzaţii tari. Alţii, care nu prea sunt interesaţi de astfel de intimităţi, încheie ziua cu „dezbateri”, însoţite de înjurături, răcnite şi pumni. Şi uite aşa te pomeneşti iarăşi dimineaţa. Ceasul ţipă ca un descreierat. Vrei să mai dormi niţel, dar ştii că nu ai de ales, aşa că te ridici somnoros şi supărat. E bine dacă mai reuşeşti să bei o cafea şi să te zgâieşti în oglindă. Dacă nu, oricum e ok.

Şi în momentele în care nu mai suporţi acest cotidian încărcat cu banalităţi exclami „Drăcie…ce viaţă”!!! Unii în asemenea clipe de revelaţie se dedică scenelor de isterie, alţii îşi revarsă mânia şi indignarea asupra celor din jur, de obicei, asupra celor mai slabi şi mai neputincioşi. Ce sa zic? Un dobitoc este mai uman decât omul! Nu am vazut nici un patruped să-ţi muşte sau să-şi strivească progeniturile. Şi câte specimene umane am întâlnit care, fără nicio milă şi-au maltratat odraslele, şi nu numai… Oamenii, aceşti paraziţi ai naturii, ar avea ce învăţa de la dobitoace…

Dacă există iadul, atunci acesta, fără îndoială e pe pământ. Aici vezi scene pe care imaginaţia nu şi le permite. Răul îl cunoaştem aici, printre oameni.În numele adevarului şi al dreptăţii ei ţes intrigi, mint, distrug destine, profită, trădează, trăiesc în desfrâu spiritual şi fizic, planifică şi desfăşoară conflicte, războaie şi crize financiare mondiale.

De când a fost creat omul nu a reuşit decât să distrugă. El l-a distrus chiar pe Dumnezeu, transformându-l într-un instrument de manipulare a mulţimii. Dumnezeul bun, înţelept şi înţelegător, care este al tuturor şi pretutindeni a fost personalizat. Şi pentru că mai mulţi au fost cei care au râvnit să aibă propriul Dumnezeu, divinitatea a devenit SRL. Lupta pentru racolarea membrilor în aceste SRL-uri durează de secole… secole însetate de sânge, de răzbunare, de ascunderea adevărului.

Ce este viaţa dacă nu un iad terestru? Şi atunci, mă întreb, ce crimă a săvârşit sufletul meu de a ajuns să se bălăcească într-un noroi uman urât mirositor?

Adevărul

Ce este adevărul? Este ceea ce există, sau s-a întâmplat în realitate, aşa cum este definit în dicţionare şi cum crede fiecare dintre noi? Dar ce există în realitate? Adevărul este o noţiune abstractă, de rând cu multe alte componente ale vieţii. De aceea el nu poate să fie absolut. Cu toate că mulţi, deseori, luptă şi chiar sunt gată să moară pentru acest adevăr. Ce sau cine îi oferă „luptătorului” siguranţa că idealul pentru care luptă este unicul şi veritabilul adevăr? Adevărul este o iluzie. Omului i se creează impresia, în multe cazuri intenţionat, că ceea ce vede, aude, citeşte, sau studiază este realitatea, în toată complexitatea ei. Ştiinţa nu este o reflecţie a adevărului, ci un produs al creierului uman, care proiectează presupusa realitate. Preţiosul bun pe care ni l-a oferit este comoditatea, şi nicidecum adevărul tangibil.

Omul este o părticică minusculă în univers, de aceea şi realitatea lui este doar un fragment miniatural. Imaginaţi-vă adevărul ca un poligon imens. Ca să vizualizăm obiectul în întregime va trebui să-l privim din depărtare. Vom observa doar forma abstractă şi confuză. Dacă ne vom poziţiona în faţa sa, vom vedea doar fragmente din laturi. Exact aceeaşi situaţie este şi cu adevărul. Noi nu-l vedem în întregime, ci doar o fracţiune. Da, unii (foarte puţini) ştiu cu precizie cum arată suprafaţa poligonului imens…pentru că ei l-au creat. Aceştia au numit obiectul „adevăr” şi au convins mulţimea să creadă în forma sa.

Nu este deloc simplu să proiectezi „adevăruri” care să pară reale, şi cărora, să nu le ai ce reproşa. Iar noi, „muritorii” ne ridiculizăm crezând orbeşte în acestea, şi mai ales, în acei care le promovează.

Până şi argumentele noastre, în favoarea sau împotriva realităţii, sunt false. Pentru că nici ele nu ne aparţin. Le-au lansat alţii înaintea noastră, apoi ne-au impregnat creierele cu iluzii. De asta, de multe ori, avem senzaţia că fenomenele, faptele, oamenii împotriva cărora ne revoltăm, sau cărora le acordăm suportul reprezintă alegerea noastră.

Atâta timp cât nu putem intra „în culisele” adevărului, amestecându-ne printre personajele bine cunoscute scenei, adevărata realitate ne rămâne străină. De aceea când luptăm pentru adevăr, luptăm de facto, cu morile de vânt, aidoma lui Don Quijote de la Mancha. Din acest considerent, deseori devenim victimele adevărului promovat. Pornim încă la început de pe o pistă greşită. Credem în ceea ce nu există şi suntem gata să ne punem chiar şi în pericol viaţa pentru a proteja adevărul. Şi o facem…şi încă de multe ori. Aproape de fiecare dată cădem şi ne lovim.

Toţi trec indiferenţi pe alături, şi nu vezi nicio mână întinsă spre tine, sau barem un pas care să ezite. Şi atunci te întrebi: „Doamne, ei chiar nu văd adevărul? Chiar nu au nimic sfânt pe lumea asta? Chiar nu au nimic de spus”? Apoi deodată, contemplând aşa, privirea se opreşte asupra unei figuri cunoscute. „Ah, da”, îţi şopteşti. „Alături de el am luptat pentru adevăr... Da. Da! Pe el l-am susţinut…el a fost cel care a descoperit adevărul…el este cel care se opune „forţelor răului”. Ce om cumsecade şi ce suflet bogat are! Numai uniţi împreună în jurul lui vom face ca adevărul să triumfe”! Şi în timp ce stai aşa împrăştiat în mijlocul drumului, omul cu „suflet bogat” te păşeşte şi îşi caută de drum. Iar când îi strigi numele se uită straniu şi rece la tine, de parcă ar spune „Ce mai vrei şi tu golanule? Nu te cunosc şi nu am treabă cu tine”! Ce dezamăgire… Simţi cum inima se strânge până capătă dimensiuni minuscule, iar gura ţi se umple de un gust amar, care persistă toată viaţa, sau în cel mai bun caz, până te avânţi iarăşi în luptă cu…morile de vânt.

Adevărul este o percepţie văzută prin prisma necesităţilor, intereselor şi al propriului „conţinut” spiritual. De aceea noţiunea de adevăr îşi modifică cuprinsul odată cu schimbarea circumstanţelor, a personajelor care-l propovăduiesc şi, evident, concomitent, cu evoluţia noastră spirituală. Tocmai din acest considerent, ceea ce reprezintă pentru unii adevăr absolut, pentru alţii nu e decât o aventură sau o modalitate de a-şi atinge scopul. În consecinţă, un om, un fenomen, un fapt, care azi reprezintă pentru noi simbolul veridicităţii ireproşabile, mâine poate să nu mai valoreze nimic. Şi dacă în goană după adevăr ne-am prăbuşit, vina ne aparţine în exclusivitate. Pentru că nu l-am avut pe Dumnezeu în suflet – unicul adevar în care poţi crede. Restul? Restul e deşertăciune, care are o garderobă plină de adevaruri.

Idealul politic

Cel mai amăgitor dintre toate idealurile pe care şi le cultivă omul este cel politic. Politicul este un colac de salvare pentru individul aflat în mizerie. El îl ridică aproape la rang de divinitate, oferindu-i toată încrederea. Nimeni nu va idolatriza mai mult un politician, decât un om cu orientări spirituale limitate. Necunoaşterea ne aruncă într-o cursă a iluziilor, de unde, de fiecare dată, ne retragem răniţi şi deznădăjduiţi. Dacă am fi puternici spiritual, şi am avea curajul să ne luăm viaţa în propriile mâini, fără a permite evenimentelor şi circumstanţelor să ne domine, politicul ar căpăta un contur raţional. Am înţelege că acesta este parte intrinsecă a practicii de guvernare şi am elucida conţinutul real al sarcinilor sale în faţa societăţii. Am înceta astfel să-l mai privim ca pe un „eliberator”, care a decis să-şi „jertfească” viaţa, pentru fericirea poporului. Am evita să mai credem în acest mit.

Misiunea lui nu este să se sacrifice pentru cineva sau pentru ceva. Lucrurile sunt mult mai simple decât par la prima vedere. Politicul a fost creat pentru a reprezenta voinţa poporului şi a se implica direct în soluţionarea problemelor existente într-o comunitate. De la el nu se cer ofrande, ci corectitudine şi raţionament în acţiunile implementate. Este o responsabilitate dificilă, deoarece presupune cunoştinţe temeinice despre guvernare, dar şi o capacitatea logistică în estimarea sau diminuarea riscurilor pe care anumite activităţi, fenomene sau evenimente le pot provoca, evident, în detrimentul societăţii.

Pe parcursul secolelor scopul nobil al politicului a degenerat, devenind astăzi o modalitate de materializare a setei de putere şi a intereselor proprii sau de clan. Tocmai de aceea, actualmente, idealul politic este o pasiune ridicolă. E dezgustător să acorzi primordialitate unei nimicnicii, ce-şi ascunde scârboşenia sub togă de ideal imperativ. Care te îndeamnă să lupţi în numele democraţiei, păcii şi libertăţii, în timp ce, în culise, planifică crizele economice, sărăcia, conflictele între etnii şi naţiuni, revoluţiile, războaiele şi răzbunarea între clanurile politice. Chiar si acei politicieni, ce au pornit de la o idee frumoasă, odată plasaţi în mediul marilor interese, se pervertesc. Ei devin ustensila elitelor clanului, care deţin puterea, în procesul de realizarea a scopurilor meschine.

Adevăraţii promotori ai libertăţii şi bunăstării unei societăţi sunt revoluţionarii. Ei sunt cei care îşi asumă riscul şi responsabilitatea să combată interesele meschine ale celora pentru care omul nu e decât un bun. Iar bunurile se exploatează. De aceea revoluţionarii nu trăiesc mult. Elanul şi dragostea faţă de propriul popor, spiritul de dreptate şi corectitudinea sunt înăbuşite imediat de milioanele aruncate în joc. Dacă cineva încearcă să strice „distracţia”, evident, va fi lichidat. Şi nimeni nu-l va putea salva de acest tragic destin, nici chiar semenii săi, care-l susţin. Poporul e uşor de speriat şi manipulat, tocmai din cauza complexelor şi frustrărilor.

Idealul politic, bazat pe obscurantism, este o fantomă. Lăsându-ne conduşi de el trăim, de fiecare dată, experienţa unei mingi la un joc de fotbal. De emoţiile şi trăirile noastre se profită din plin. Ne lăsăm seduşi de populismul şi falsitatea „idolilor”, absolut inconştienţi, şi le oferim drept de veto asupra destinului nostru. Pentru ei ne duelăm şi ne înstrăinăm unul de celălalt. Dacă nu-mi adori idolul, înseamnă că-mi eşti duşman! Acesta este sloganul pe care îl folosim deseori în confruntările dintre „ai noştri” şi ai voştri”.

Spre deosebire de alte idealuri umane: credinţa, dragostea, familia etc. idealul politic nu are nicio şansă să devină tangibil. Dacă în primul caz supremaţia râvnită reprezintă victoria binelui şi a frumosului asupra răului, atunci în al doilea caz, e vorba de triumful neştiinţei asupra raţiunii. Acestor idoli falsi nu le pasă de încrederea şi solidaritatea noastră, sau şi mai rău, de nevoile şi suferinţele care ne urmăresc. Ei au nevoie de noi doar pentru a-şi justifica existenţa parazitară. Fără de oameni ar fi nimic, iar lupta pentru putere s-ar transforma într-o cursă eşuată.

Zilnic ei „se bat” în prezenţa celor care îi idolatrizează, folosind „efecte speciale” inspirate din filmele cu subiecte criminale. Apoi, îşi dau întâlnire pentru a sărbători reuşita scenariului implementat de comun acord şi a „pune ţara la cale”. Pentru ei, noi cei care îi adorăm, suntem doar prostimea…lipsită de orice relevanţă. În faţa ei niciodată nu răspunzi pentru crimele săvârşite…

Interesul politic

Oficial, reprezintă un gest nobil faţă de o naţiune. Scopul său este să consolideze un popor pe plan naţional şi internaţional, să-l protejeze de interese controversate din exterior, să-i asigure siguranţă şi prosperitate. Interesul politic ar trebui, aşadar, să fie proiectat în conivenţă cu cel public şi al valorilor existente. În realitate însă situaţia este de altă natură. Cel mai frecvent interesul public este la fel o manevră a politicului. Omului i se inoculează, prin lansarea şi organizarea diferitor jocuri politice, realităţi şi probleme inexistente. În lipsa unei culturi politice individul, în majoritatea cazurilor, se lasă manipulat. În consecinţă, el atribuie statut de adevăr absolut acuzaţiilor de destabilizare politică şi socială aduse unei naţiuni, unor personaje şi oranizaţii, unei minorităţ etc...

Altfel spus, ajunge să fie absorbit nu de propriile preocupări, cum ar fi corect, ci de interese politice fabricate, departe de idealurile şi valorile sale. Şi aşa cum lumea este mai puţin interesata de ce se întâmplă la alt capăt al mapamondului, născocitorii intereselor politice le vor „smulge” susţinerea prin implementarea unor acţiuni şi proiecte, menite să demonstreze că nesoluţionarea problemei pune în pericol viaţa întregii umanităţi, indiferent de locaţie.

Ustensila folosită pentru răspândirea adevărurilor false este mass-media. Conştient sau involuntar, presa se implică într-un război informaţional abject îndreptat împotriva realităţii şi oamenilor. Ridicolul situaţiei jurnaliştilor constă în faptul că adevărul pentru care luptă, şi chiar îşi pun viaţa în pericol, este la fel produsul unui tertip politic. Ce argumente temeinice poate aduce un jurnalist în favoarea credibilităţii surselor sale? Prietenia, interesele comune, gradul de rudenie, favoruri reciproce sau banii plătiţi pentru obţinerea justeţei? Oare aceste surse, „demne de toată încrederea”, chiar dacă cunosc cu exactitate ce se întâmplă în culisele puterii, şi-ar permite să dezvăluie secrete ce valorează mai mult decât vieţile a mii de oameni? Evident, nu! Acces la secrete nu are oricine, de aceea nu ar fi atât de greu de identificat trădătorul, care riscă să plătească scump pentru „sacrificiul”adus în numele dreptăţii şi umanităţii. Sinceritatea şi căldura surselor de informaţii este la fel un subterfugiu pentru a cultiva încrederea presei, determinând-o să creadă orbeşte îninformaţiile puse pe tavă.

Absenţa culturii politice, nivelul scăzut de educaţie, sărăcia şi manipularea oamenilor prin intermediul presei contribuie la formarea interesului public, proiectat după forma şi conţinutul interesului politic. Astfel, interesul public acoperă probleme provocate intenţionat, în scopul materializării intereselor de expansiune politică şi economică, a ambiţiilor politice şi militare. În asemenea mod este incitată şi alimentată ura între etnii şi naţiuni. Sunt produse şi proiectate ameninţări, accidente şi violenţe între subiecţi, provocaţi de circumstanţe să răspundă prin agresiune.

Evident, comunitatea internaţională va identifica agresorul şi victima, şi se va implica în soluţionarea conflictului, iniţial subtil, prin declaraţii şi rezoluţii. Presa de pe mapamond, la rândul ei, va începe să analizeze şi să comenteze conflictul având ca unghi de abordare însă interesului politic, care a pus bazele diferendului şi a inoculat oamenilor ideea de adevăr, valoare şi ideal incontestabil. În numele păcii şi stabilităţii mondiale comunitatea internaţională va da undă verde intervenţiilor militare pentru a pune capăt problemei. Când o intervenţie directă nu poate fi nicidecum justificată, judecătorii dreptăţii vor acorda tot suportul militar, financiar şi informaţional uneia dintre părţile implicate . În ciuda amalgamului de mediatori şi pacifişti, antrenaţi direct sau indirect, conflictul poate degenera. Nimeni însă nu va observa cum sunt comise crime împotriva civililor sau a unei naţiuni. Faptul va fi trecut în rapoartele oficiale, iar vina va fi pasată părţii care a opus rezistenţă.

În virtutea păcii şi drepturilor omului este provocată moartea, violenţa, sărăcia. Pe om se testează bombele atomice, se dezvoltă industria militară şi a drogurilor, a traficului de fiinţe şi organe umane. Oficial strategiile politice presupun combaterea tuturor obstacolelor care periclitează securitatea pe mapamond şi libertăţile fundamentale ale omului, neoficial însă creează toate premisele necesare pentru menţinerea acestor pericole. Experienţa ultimelor decenii arată că idealul „libertăţii omului” este o iluzie. Omul era mai liber şi mai protejat în lipsa instituţiilor birocratice, a ideologiei de orice conţinut şi culoare şi a libertăţilor umane.

Pe de o parte individului i se garantează anumite drepturi , iar pe de altă parte, atunci când e vorba de interese politice, economice şi militare, a căror implementare este periclitată de libertăţile acordate - voinţa, independenţa şi siguranţa individului devin obstacole ce trebuiesc lichidate. În asemenea momente viaţa omului nu are nicio valoare. El se află la cheremul pacificatorilor, cărora, în numele dreptăţii şi păcii, orice abuz le este permis. Ei decid cine merită să trăiască şi cine trebuie să moară. Ei nu au nimic sfânt, decât misiunea criminală ce le-a fost încredinţată. Sunt siguri că luptă pentru adevăr, aidoma inchizitorilor. De altfel, deosebire semnificativă între ei nu există. Primii invocă pacea şi securitatea mondială, iar ultimii, pe Dumnezeu. Ambii însă, în egală măsură, au subestimat Divinitatea, luând decizii în locul ei.

Cum să eviţi asemenea monstruozităţi, direcţionate împotriva umanităţii? Din păcate, este utopic. Omul, însetat de putere, expansiune şi control a găsit mereu motive şi adevăruri plauzibile pentru desfăşurarea conflictelor, atrocităţilor şi genocidului. Şi atunci, cum poate controla realitatea o mulţime dezarmată spiritual şi întreţinută cu false reprezentări?

Morala

Fiecare societate are la bază un set de norme formale sau morale, care trebuiesc respectate. Ele definesc binele şi răul, şi sunt impregnate în creierul omului încă din primele zile ale vieţii. Dacă nu respecţi setul de reguli fixat prin lege, te condamnă statul. Iar dacă le încalci pe acele stabilite de morală, te blamează comunitate. De moment ce nu locuim, totuşi, în junglă normele formale sunt pe deplin justificate, chiar dacă anumite aspecte ale lor sau proceduri nu sunt întotdeauna potrivite.

De multe ori omul nu are capacitatea să înţeleagă şi să aprecieze noţiuni cum sunt „libertate”, „toleranţă”, „democraţie”, „civilizaţie”, „manieră”, „ordine publică”, „integritate fizică şi spirituală a celor din jur” şi încalcă mereu marcajul ce separă domeniul său de unul străin. El recurge la ele în momentele în care acţiunile şi libertăţile sale sunt restricţionate. Gestul însă nu este nicidecum un semn al conştientizării acestor noţiuni. Dar sentimentul că va fi pedepsit, dacă le va subestima, îl determină să nu le neglijeze. De aceea legile, chiar şi imperfecte, joacă un rol esenţial în menţinerea echilibrului între bine şi rău. Răul niciodată nu va putea fi depăşit, însă este posibil de evitat (dacă se doreşte) controlul acestuia asupra binelui.

Altfel stau lucrurile în cazul normelor nescrise – morala. Dacă nu ar fi existat, anarhia ar fi dominat lumea şi ar fi supravieţuit doar cei mai puternici. Existenţa legilor este meritul moralei şi reprezintă, de facto, o reflecţie a ei. Meritul moralei constă în cultivarea calităţilor umane frumoase, care contribuie la formarea, păstrarea şi perpetuarea ordinii într-o comunitate. În junglă nu am avea nevoie de morală, deoarece acolo valabilă este doar o singură regulă: „învinge cine cel mai puternic”. Într-o societate, similar, cei puternici înving, doar că fiecare dintre învingători are datoria morală să-i ajute pe cei mai slabi să supravieţuiască.

Pe parcursul existenţei sale morala a asimilat şi perpetuat obiceiuri şi perceperi care nu se juxtapun cu libertăţile şi valorile omului contemporan. Iar problema consta în faptul că societatea, prin intermediul instituţiilor sale îl impune pe individ să accepte morala cu întreg conţinutul său arhaic. Morala însă trebuie să fie individuală. Ea este aidoma unui centru comercial gigantic unde găseşti expuse toate felurile de produse. Fiecare îşi alege acel bun care-i lipseşte, pentru o alimentare mai bună, o viaţă mai îndestulată, comodităţi şi distracţii. Imaginaţi-vă numai cum cineva vă impune să cumpăraţi un măr găurit de viermi, cu un aspect scârbos, în schimbul fructului frumos, intact şi apetisant ales? Acesta va încerca să vă convingă (şi chiar să fie agresiv) că mărul cu viermi este un produs sănătos, iar cel fără viermi este dăunător sănătăţii, argumentând asta prin efectul utilizării germicidelor. A mânca un măr cu viermi ar însemna, din perspectiva acestuia, o chestiune morală, însă fără viermi - imorală, nu?

Exact aceeaşi logistică persistă şi atunci când este abordată conduita morală şi imorală a omului. Ce ar fi să-l lăsăm pe individ să-şi aleagă singur, din întreg tezaurul al moralei, ceea ce îi place mai mult, îl avantajează, şi îi face bine? Morala este îmbogăţită şi modificată de fiecare generaţie, şi dacă la un moment dat, pe lângă obiceiurile cultivate anterior, apare unul nou, ce drept avem să-l blamăm? Oare tendinţa de a pleda pentru un măr cu sau fără viermi nu are la bază la fel un imperativ? Ce este moral şi ce nu este moral poată să decidă numai fiecare individ în parte.

Un bărbat care-şi părăseşte soţia grasă, urâtă şi plictisitoare pentru o femeie frumoasă, suplă şi plină de viaţă va fi condamnat pentru amoralitate. Iar unul care rabdă toată viaţa scenele de isterie, atitudinea vulgară şi lipsa de respect a nevestei va fi apreciat pentru moralitate. A permite cuiva să profite de tine, să te batjocorească şi să rabzi asta o viaţă, este moral. A alege să fii fericit, alături de cineva cu care poţi să trăieşti în armonie deplină, este amoral.

Moralitatea este starea care nu mutilează personalitatea şi spiritul unui individ. Atâta timp cât acţiunile sale sunt benefice pentru sine, nu pune în pericol sănătatea şi viaţa celor din jur, nu se manifestă în detrimentul ordinii sociale şi nu contravin legislaţiei în vigoare acuzaţiile sunt nejustificate. Fiecare om trebuie să înveţe, pentru început, să fie moral pentru sine, şi când va însuşi această virtute, societatea va avea enorm de câştigat. Pentru că numai individul, care se simte fericit şi împlinit, este în stare să creeze lucruri frumoase pentru comunitatea sa.

Corectitudinea

Corectitudinea este impactul moralei asupra individului. Reprezintă rezultatul acţiunii unui om ghidat de morală. Deoarece e la fel de abstractă ca şi morala e greu de definit şi de apreciat nivelul ei de scrupulozitate. Nu poţi să fii tot timpul corect, deoarece, uneori, acţiunile noastre sunt impuse de circumstanţe. Iar pe acestea nu le facem noi, ci societatea în ansamblu, cu toate problemele, obiceiurile şi perspectivelor sale – deci nu le putem influenţa.

Sunt mulţi factori care determină individul, în anumite ocurenţe, să adopte o atitudine şi un comportament contrar voinţei sale: lipsa altor posibilităţi de afirmare, lipsa banilor, trădările trăite, încrederea înşelată, singurătatea, atingerea unui scop foarte preţios. Dacă cineva a ales să procedeze incorect pentru sine, dar şi pentru existenţa altora, de vină este nu „acuzatul” ci comunitatea. Pentru că undeva în trecut, cei care astăzi se erijează în „judecătorii” moralei şi corectitudinii, i-au aplicat „lovituri dureroase”. Aceşti judecători pot fi: educătoarea isterică şi neglijentă, pedagogul inconştient şi violent, prietenii falşi, răutatea, laşitatea sau trădările unor colegi, un „idol”, care după ce ţi-a exploatat la maxim încrederea şi afecţiunea , te-a abandonat ca pe o zdreanţă etc.

În dezbaterile despre corectitudine cei mai ridicoli sunt personajele care dau verdicte. Nu sunt perfecte, dar au tupeul să se erijeze în modele pentru alţii. Îşi înşeală partenerul de viaţă, trăiesc în promiscuitate, ţes intrigi, colportează bârfe, mint, induc în eroare, îşi bat joc de cei mai slabi decât ei şi fac orice ca să îngreuneze situaţia celora care îi depăşesc…inclusiv şi la virtuţi. În viziunea lor, un astfel de comportament nu este incorect, ci unul firesc. Încearcă numai să-i înfrunţi cu o alegere incompatibilă cu propriile percepţii despre viaţă şi te vor încolţi. Corectitudinea, în reprezentarea lor, sunt fenomenele, acţiunile şi faptele convenabile. Tot ceea ce nu intra în cercul lor de interese este incorect! Dacă abordăm corectitudinea dintr - o astfel de perspectivă, atunci fiecare individ este justificat să acţioneze în conivenţă cu ceea ce consideră corect pentru sine, nu? Ori suntem corecţi în toate, şi faţă de toţi, or…ce ar fi să nu ne mai maimuţărim atât de mult?

Oamenii care reuşesc să se elibereze de frustrări şi complexe nu vor accepta să fie judecătorii corectitudinii. Ei sunt printre puţini, care trăind ambele ei extreme, recunosc asta. În viaţă, ca şi în junglă, doar că într-o formă civilizată, predomină legea nescrisă a supravieţuiri celui mai puternic. Puternic nu înseamnă să fii geniu, să ai trei facultăţi, sau să fii corect. Experienţa arată că tocmai aceşti oameni sunt cel mai frecvent expuşi batjocorii şi umilinţei, chiar dacă lor le datorăm o bună parte din frumosul ce ne înconjoară.

Puternic înseamnă să nu devii prada altora, sau să reacţionezi rapid atunci când eşti încolţit. Ezitarea, în asemenea momente, ucide spiritul. Iar fără de el e insuportabil de greu şi de dureros, aici pe pământ. Iată de ce unii aleg moartea, mai devreme decât le-a fost planificată. Viaţa fără spirit este un calvar. Nu reuşeşti să fii puternic şi să te salvezi din „ ghearele” mizeriei umane dacă tinzi să fii corect şi moral. Dacă îţi faci din asta un ideal pe care-l urmezi cu smerenie, orice s-ar întâmpla…Acei care se conduc după propria morală şi corectitudine, fără însă a le impune celor din jur, ştiu şi recunosc, că nu poţi să te salvezi dacă nu te murdăreşti. Trăind printre oameni nu poţi să rămâi curat…

Alţii, care susţin că este incorect să te murdăreşti, şi îi forţează pe cei din jur să gândească în unison cu ei, se compromit deseori, dar nu recunosc. Pentru că nu conştientizează că scrupulozitatea lor nu se deosebeşte cu nimic de incorectitudinea altora. A fi corect sau nu este o opţiune personală. Şi de moment ce nu putem, sau nu avem chef să-l ajutăm pe om sa fie corect, atunci când mizeria vieţii îl şantajează şi îl impune să accepte incorectitudinea (în forma în care persistă în concepţiile noastre) ce rost are să-i facem reproşuri? Nu înseamnă oare asta falsitate şi laşitate? Şi atunci ce drept avem noi, cei care ne bălăcim în mizerie, să ne atribuim virtuţi şi să le vorbim altora despre „ corectitudinea” noastră?

(va urma)

Ștefan Luchian, 144 de ani de la naștere

2012-02-01T09:22:00.008+02:00

Județul Botoșani este un spațiu miraculos prin aceea că a dat României o pleiadă de celebrități:

v Mihail Eminescu (1850 - 1889) – poet, prozator și jurnalist;

v Dimitrie Negreanu (1858 - 1908) – fizician, membru corespondent al Academiei Române;

v Grigore Antipa (1867 - 1944) – Fondator al Muzeului de Istorie Naturală din București care îi poartă numele;

v Ștefan Luchian (1868 - 1916) – pictor, „poetul plastic al florilor”;

v Nicolae Iorga (1871 - 1940) – ilustru istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician;

v Octav Bancilă (1872 - 1944) – pictor realist român si activist politic de stânga;

v George Enescu (1881 - 1955) – compozitor, violonist, pedagog, pianist, dirijor;

v Barbu Lăzăreanu (1881 - 1957) - istoric literar, publicist, membru titular al Academiei Române;

v Gheorghe Avramescu (1884 - 1945) – general de armată;

v Mihail Sorbul (1885 - 1966) – dramaturg;

v Octav Onicescu (1892 - 1983) – matematician, întemeietor al Școlii române de teoria probabilităților;

v Alexandru Graur (1900 - 1988) – lingvist;

v Victor Tufescu (1908 - 2000) – geograf, membru titular al Academiei Române;

Dintre toate aceste nume ilustre, Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie a anului 1868, adică acum 144 de ani.

Încă din copilărie și-a intuit vocația de pictor, în ciuda inteției mamei sale, Elena Chiriacescu, de a-l determina să urmeze cursurile Școlii militare, pentru a urma o carieră similară tatălui, maiorul Dumitru Luchian.

Mutată în București, familia îl înscrie pe tânărul Luchian la Școala de Belle Arte. După patru ani, în toamna anului 1889 pleacă la München la Academia Regală de Arte Frumoase, unde două semestre realizează studii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de arta. Revenit în țară în 1890, participă la prima expoziție a Societății de Arta Cercul Artistic. În următorii doi ani se află la Paris unde studiază la Academia Julian și se familiarizează cu viața artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plina efervescență impresionistă. Tabloul „Ultima cursă de toamnă” trădează influența lui Manet și Degas, dar și trăsături predilecte mondenelui. Din 1892 Luchian se afirmă și este recunoscut ca unul dintre cei mai valoroși pictori din epocă. Expune la societatea Tinerimea artistică, al carei scop era dezvoltarea artei dincolo de convențiile academice. În1896 este prezent la Expozitia artiștilor independenți organizată în țară, unde expune împreună cu alți colegi de breaslă. Doi ani mai târziu devine membru fondator al societății artistice Ileana.

Buchetele de flori și imprimeurile cu motive florale, care revin pe tot parcursul carierei sale, amintesc de formulele specifice curentului Art Nouveau. Însă ceea ce frapează la Luchian este sensibilitatea și subtilitatea jocurilor de lumini și umbre de pe pânzele lui. Natura din Bărăgan, Brebu, Govora, Poiana Ialomiței sau Filipeștii de Pădure se regăsește în farmecul scânteietor al pânzelor Moara, Peisaj de câmp sau Turnul de la Brebu. Tablorile lui portretistice impresionează prin fluiditatea contururilor, prin cromatica care dau delicatețe și expresivitate chipurilor. Talentul și realizările sale l-au făcut pe marele Nicolae Grigorescu să afirme: „ În sfârșit, am și eu un succesor!”

Din nenorocire, începând cu anul 1909 starea sănătății pictorului s-a înrăutățit, a fost imobilizat, iar în ultimul an de viață, 1916, penelul îi era legat de degetele paralizate pentru a picta. La 48 de ani se stinge din viață.

Mihail Ciupercescu

La multi ani, Nemo!

2012-02-01T09:12:00.000+02:00

Artistul - poem în proză - Oscar Wilde

2012-02-01T01:17:00.001+02:00

Într-o seară i se ivi în suflet dorinţa de a făuri o imagine a Plăcerii

care se statorniceşte doar o Clipă. Şi o porni prin lume să caute bronz. Pentru

că nu putea gândi decât în bronz.

Dar tot bronzul din întreaga lume pierise; în întreaga lume nu mai

puteai găsi bronz deloc, de nu ar fi să pomenim bronzul imaginii Mâhnirii

care suferă Pururea.

Acum, imaginea aceasta el însuşi, şi cu propriile-i mâini, o făurise şi o

aşezase pe mormântul singurului lucru pe care-l iubise în viaţă. Pe

mormântul acelui lucrul mort pe care cel mai tare îl iubise aşezase imaginea

modelată de el însuşi, ca să poată sluji drept semn al iubirii ce nu moare, a

omului, şi ca simbol al mâhnirii care durează pururea, a omului. Şi în

întreaga lume nu mai exista alt bronz în afara bronzului acestei imagini.

Şi luă imaginea pe care o făurise şi o depuse într-un mare cuptor, şi o

dărui focului.

Şi din bronzul imaginii Mâhnirii care suferă Pururea el făuri o

imagine a Plăcerii care se statorniceşte doar o Clipă.

Sgaffitto Olteanu Mihai

Mihai Olteanu Guase

2012-01-31T23:13:00.002+02:00

Guase

Audio

Renaissance Cold is being

Antebraț Drăgănescu Mircea

2012-01-31T22:23:00.000+02:00

Visez și mi-e milă...

o aripă trebuie că a existat

înaintea brațului meu de argilă

o aripă bine înfiptă în aer

cum acum

nesigur brațul meu sprijinit

de pământ...

cum numele acesta nesigur că sunt...

plutea aripa mea ocrotindu-mă

în văzduh deasupra

nămolului de neatins încă...

o aripă purtând după ea

mult prea visătoarea mea tâmplă

aerul precum o stâncă .

In Grid

2012-01-31T14:19:00.000+02:00

Fascinația necunoscutului - Mihail Ciupercescu

2012-01-31T10:31:00.011+02:00

Trăim în și cu nevoi, așteptări, speranțe, iluzii, provocări care ne animă, care ne absorb, ne concetrează și ne încordează permant atenția asupra lor. Când te frământă mereu și mereu aceeași problemă ajungi la obsesie. Viața noastră de zi cu zi este o obsesie care aruncă nepăsare, indiferență, ignorare asupra a numeroase alte componente consistente ale propriei existențe. Îmi propun o distragere a atenției de la la imperativele imediatului, preț de parcurgere a unor texte care aduc din câmpul vast ale existenței neglijate prea frecvent subiecte pe care le amânăm sine die.
Pentru început mă opresc la fascinația supranaturalului. Nu spun că tema ne-ar lipsi cu desăvârșire din preocupările cotidiene, ci că (asemenea altor teme care, fascinând, le mai aducem în actualitatea noastră), îi dăm numai valoare de întrebuințare, de mijloc alternativ de acțiune, de manifestare, de un altfel abordare a prezentului perpetuu. Nu ne acordăm răgazul să o trecem prin filtrul exigențelor restrictive pe care le acordăm fără excepție doar fenomenelor experimentale. Asupra lor nu avem discernământul treaz.
În realitatea noastră familiară nu de puține ori se insinuează fragmente, ipostaze, clipuri din necunoscut. Sunt lucruri percepute în parte, cum ar fi umbre furișate, pași răsunători în încăperi goale, șoapte , sunete ciudate a căror sursă de emisie nu există. Dar și fenomene, chiar ființe neobișnuite ne tulbură prezentul: creaturi sinistre în păduri, în munți, în peșteri, obiecte misterioase pe cer, monștri ciudați subacvatici. Și încă, chiar dacă nu am trăit nemijlocit, am auzit despre comunicări cu morții, despre persoane posedate de spirite, despre persoane răpite, dispărute miraculos temporar sau definitiv. Sau am asistat la reacții anormale, neconforme a unor animale la amenințări ce intră în zona ciudățeniilor. Am putea spune că necunoscutul, când și când, ne provoacă și ne tulbură lumea pe care ne-am conceput-o înțelesă, previzibilă.
Atitudinea în fața necunoscutului imprevizibil a fost diferită de la o perioadă istorică la alta, de la o cultură la alta, de la o comunitate la alta, de la persoană la persoană. „Ei nu percep naturalul așa cum îl percepem noi și, prin urmare, nici supranaturalul” afirma antropologul Edward Evan Evans-Pritchard referindu-se la populația Azande din Africa. În alte societăți este considerată normală existența unei ordini paralele a lucrurilor. De exemplu la aborigenii australieni Spiritele Visătoare nu doar le-au pus la dispoziție lumea ca să trăiască, dar ele însele o parte din timp și-l petrec în ea, se insinuează în ordinea naturală, determină tunete și fulgere. Alte culturi consideră aceste fenomene de pe cer drept manifestare a supărării unor divinități. Sunt persoane care pretind că simt și înțeleg aparte aceste fenomene ce apar în natură, dar tălmăcesc și visele și viziunile altora. Preoți sau magicieni dau interpretări evenimentelor de zi cu zi în alte perspective decât perspectiva comună. Istoria lumii înregistrează succesiunea reacțiilor la necunoscut în toată evoluția omenirii.
Manifestările de acest gen, calitățile aparte a privind capacitatea unora de a recepta mai mult decât alții au întârziat nepermis de mult să intre ca preocupări ale științei. În câmpul ei de preocupări era admise exclusiv fenomenele repetabile, reproductibile, verificabile, sistematizabile. Tot ceea ce nu se supunea percepției senzoriale, experimentului de laborator, legilor cauzalității, legilor fizicii și ale chimiei era scos din câmpul de atenție al științei, etichetat drept metafizic, ocult, supranatural, însă cu conotații peiorative de dezaprobare, de incriminare, de dezavuare, de respingere, de aberanță. Reacția științei de respingere a fenomenelor inexplicabile a fost similară cu reacția bisericii la încălcarea dogmelor. Comunitatea științifică retrăgea recunoașterea ei tuturor cercetătorilor care îndrăzneau altfel de abordări decât cele pe care le conscrase ea, punându-le pe urme și „tinichele” de nebun, de farseur, de fariseu al științei.
Abia după anul 1850 știința a început să îndrăznească mai mult, să-și manifeste fără rețineri curiozitatea cu care se definea pe sine, recunoscând prin afirmația profesorului Henry Sidgwick (unul din fondatorii primei Societăți Științifice de Cercetare a Paranormalului din Londra - SCP, 1882) cât de mult greșea: „e scandalos că realitatea unor fenomene susținută de martori competenți este întâmpinată de oamenii educați cu nu asemenea scepticism!” Și abia prin 1960, când Thomas Kuhn a introdus noțiune de „paradigmă”, istoria științei a putut să-și înscrie sieși preocupări străvechi, precum alchimia. Dar lecția toleranței, atât știința, cât și religia, o mai învață și azi. Important este că au ajuns să accepte că abordări simpliste de acceptare, de credință sau de respingere necondiționată a manifestării necunoscutului ne duc fie pe căi înfundate, fie în labirinturi fără ieșire. Fiecare poveste, oricât de neverosmilă, trebuie considerată și tratată cu tot discernământul ca eveniment real.
Primii pași nu au întârziat să apară: tot mai multe mituri și legende ale lumii se înscriu deja ca fapte istorice reale ale umanității; numeroase manifestări, chiar neexplicate până la capăt, au devenit metode și tehnici de investigare a realității. Realitatea are recunoscute concomitent două înfățișări obiective: una perceptibilă și cealaltă enigmatică, în timp ce pe granița dintre ele patrulează legitim, nestânjenit fascinația necunoscutului.

Şerban Tomşa Viata si teoriile

2012-01-30T22:05:00.000+02:00

Ca totdeauna, rubrica Meridiane din România literară este interesantă şi instructivă. În nr. 3 al revistei găsim câteva informaţii legate de evoluţia vieţii pe planeta noastră.Biologii contemporani pun serios la îndoială teoria darwinistă a originii şi evoluţiei speciilor, în sensul înmulţirii rădăcinilor vieţii şi al unei necontenite creaţii spontane, care nu înseamnă neapărat progres şi nu presupune că natura are un scop. "Arborele vieţii imaginat de Darwin ar trebui întors cu vârful în jos şi rădăcinile în aer. Dacă speciile ar fi semănat cu crengile unui copac, crescând separat, ar fi pierit, una câte una, fără urmă. " Omul n-ar avea o unică origine în homo sapiens, ci cel puţin încă una, în homo neandertaliensis, genele celor doi strămoşi încrucişându-se la un moment dat. 40% din materialul genetic uman provine din viruşi. Se cunosc 10.000 de tipuri de viruşi ( în total sunt câteva milioane ! ), împărţiţi în patru clase, iar cei aşa-numiţi mari sunt purtători de ADN... uman. Evoluţia darwinistă nu e acelaşi lucru cu progresul. Natura creează, dar nici nu evoluează, nici nu involuează. Pur şi simplu, nu stă pe loc. Şi continuă să ne ofere surprize. Există un mamifer numit orbete sau ţâncul pământului. E un şoarece orb, mai mic decât cârtiţa, cântărind 30 de grame. Trăieşte în galerii subpământene pe care le sapă singur. Duce o existenţă colectivă, împărţindu-şi riguros sarcinile şi lăsând reproducerea pe seama reginei care îşi alege periodic iubiţii. Orbetele de rând se mulţumeşte să fie paznic, cărăuş, miner sau să-i servească reginei mâncarea mestecată pe jumătate şi defecată apoi. Orbetele trăieşte 30 de ani şi moare fără a suferi de nicio boală. Cercetătorii au fost uluiţi când au descoperit că vietatea cu pricina posedă o genă care blochează înmulţirea celulelor bolnave, chiar şi atunci când orbetelui i s-a implantat o tumoare malignă. În plus, este un mamifer cu sânge rece şi nu cunoaşte durerea fizică.Să mai spunem că ştim destule despre viaţă !
(Ca să îl salveze pe om, Dumnezeu trebuie să-i revizuiască sistemul genetic.)

Ochii tai ...Draganescu Mircea

2012-01-30T21:31:00.002+02:00

Ce sete nebună...!? ochii tăi două puncte incandescente de sudură pe carnea sufletului meu nedumerit... Să nu întorci capul vei smulge creierul acesta plăpând și nu vei ști ce să faci cu el în caucul mâinilor tale în flăcări și nu vei ști pe unde să îl așezi și mâinile vor începe să ardă cu o vâlvătaie tăcută și Amurg totul se va numi pământul proaspăt arat incandescent va porni ca să curgă în flăcări corabie vei pluti către care liman... către care liman...!?

Evocare - Caragiale

2012-01-30T18:43:00.000+02:00

Evocare - Caragiale

Cel mai mare dramaturg si scriitor satiric al literaturii noastre, I.L.Caragiale, s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale din fostul judet Prahova, ca fiu al lui Luca si al Ecaterinei Caragiale. Primele clase le urmeaza la Ploiesti, la Scoala Domneasca, pastrand o pioasa amintire invatatorului Basil Dragosescu, de la care a invatat intaia data tainele gramaticii si respectul pentru limba romaneasca....

Kir Ianulea de Ion Luca Caragiale

O poveste cam misogină dar de un haz nebun purtând marca inconfundabilă a lui Caragiale.
Tartorul dracilor din iad decide să trimită pe pământ un drăcușor mai isteț să studieze problema femeilor pentru că prea i-au ajuns multe plângeri la urechi; or fi femeile așa de rele? Or fi ele cauza tuturor nenorocirilor?

Drăcușorul Aghiuță este trimis în misiune și, odată ajuns pe pământ, se transformă în om și se însoară cu o fată săracă. A doua zi după nuntă nu mică i-a fost mirarea să afle că logodnica supusă și săracă devenise brusc o soție tiranică și cu aere de prințesă. De ce se transformase așa și ce era de făcut? Aghiuță nu a suportat mult noua personalitate a nevestei și a fugit în lume, dar se poate scăpa atât de ușor de o nenorocire? Aghiuță va afla pe propria piele că nu…
teatru

Durata: 43:26 min

Distributie:

Povestitor - Constantin Popa

Dionisie Vitcu, Ruxandra Maria Bucescu, Liviu Manoliu, Virginia Raiciu, Catalin Tudor Manea, Loredana Luca, Gheorghe Marinca, Ciprian Cobzaru, Gabriel Pintilie, Ana Maria Marinca, Lorena Ciubotaru, Loreta Negruta, Constantin Popa

Regie: Dionisie Vitcu

Olteanu Mihai ****** Caragiale - 2012, anul Caragiale in Romania

2012-01-30T16:58:00.004+02:00

Criticilor mei

(Sonet olimpian simbolist
Indignatio facit…)

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ş-acuze!
Surâsul să se stingă pe veştedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!… ş-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaş,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viaţa-i sinfonie, amorul – sfânt andante…

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste şi abracadabrante!

Caragiale împlinește 160 de ani întru pomenire

2012-01-30T14:33:00.000+02:00

Întru aducerea aminte a marelui dramaturg nu sunt necesare pagini întregi. E suficientă relatarea unei întâmplări, citarea unui pasaj din opera sa, invocarea unui personaj căruia el i-a dat viață. Noi am găsit un... bilețel cu un mesaj semnat Caragiale și cu care destinatarul s-a mândrit ani de zile prin Târgul Ieșilor. Iată despre ce este vorba:
Avea Caragiale un amic ieșean, Misarași, căruia, negăsindu-l acasă când l-a vizitat, i-a lăsat o misivă:

„Misirași

sunt la Iași

(sau la Ieși)

Dacă ieși

de la slujbă

vin' la crâșmă

Al matale

Caragiale”

George Gordon Noel Byron

2012-01-30T10:57:00.001+02:00

Lord Byron - idol al unei epoci, poet aventurier și aventurier poet

Lord Byron a fost idolatrizat în viață, a fost deschizătorul epocii romantice care avea să vină după el, a anticipat concepțiile secolului al XX-lea privind independența națională și identitatea națională. Iată-i mai întâi Opera, așa cum este prezentată în Wikipedia, enciclopedia liberă: 1806: Piese fugare ("Fugitive Pieces"); 1807: Ceasuri de trândăvie ("Hours of Idleness"); 1809: Barzi englezi și critici scoțieni ("English Bards and Scotch Reviewers"); 1813: Ghiaurul ("The Giaour"); 1813: Mireasa din Abydos ("The Bride of Abydos"); 1814: Corsarul ("The Corsair"); 1814: Lara ("Lara"); 1815: Melodii ebraice ("Hebrew Melodies"); 1816: Asediul Corintului ("The Siege of Corinth"); 816: Parisina ("Parisina"); 1816: Prizonierul din Chillon ("The Prisoner of Chillon"); 1816: Visul ("The Dream"); 1816: Prometeu ("Prometheus"); 1816: Întuneric ("Darkness"); 1817: Manfred ("Manfred"); 1817: Tânguirea lui Tasso ("The Lament of Tasso"); 1818: Beppo ("Beppo"); 1812 - 1818: Pelerinajul lui Childe Harold ("Childe Harold's Pilgrimage"); 1819 - 1824: Don Juan ("Don Juan"); 1819: Mazeppa ("Mazeppa"); 1819: Profeția lui Dante ("The Prophecy of Dante"); 1820: Marino Faliero, Doge al Veneției ("Marino Faliero, Doge of Venice"); 1821: Sardanapal ("Sardanapalus"); 1821: Cei doi Foscari ("The Two Foscari"); 1821: Cain ("Cain"); 1821: Viziunea Judecății ("The Vision of Judgement"); 1821: Cer și pământ ("Heaven and Earth"); 1822: Werner ("Werner"); 1822: Monstrul transformat ("The Deformed Transformed"); 1823: Epoca bronzului ("The Age of Bronze"); 1823: Insula ("The Island").

Ce a fascinat la acest om care a trăit doar 36 de ani, dar care în ultimii 15 s-a făcut adorat și disprețuit, temut și imitat? Ce a fost în stare să facă în scurta sa existență, astfel încât astăzi să i se confere calificativul de personaj fascinant, ciudat și enigmatic?

S-a născut cu căiță (o membrană) pe cap și cu piciorul drept mai scurt decât stângul. De căiță a scăpat mai târziu, i-a fost îndepărtată fără probleme, dar și-o amintea și o considera semn al unui destin blestemat. Piciorul însă l-a chinuit toată viața. În copilărie i-a pricinuit dureri crâncene pentru că naiva lui mamă plătea vraci ca să îi întindă ligamentele și mușchii. Ca să-și mascheze infirmitatea, să nu i se vadă șchiopătarul, mersu-i devenise ca plutit. Iar pentru a-și mai atenua complexul a făcut de tânăr box, echitație, scrimă, înot, vânătoare. Și totuși, handicapul locomotor contrasta teribil cu frumusuțea chipului său, devenită legendară.

Ca nepot al al fratelui tatălui său a moștenit proprietatea Newstead Abbey și la 10 ani a devenit al șaselea baron Byron.

A fost un elev arogant și îndărătnic la școala elementară Harrow. Apoi un student încântător și rebel la Cambridge, acolo unde cu o ușurință uimitoare a scris în 1807 „Ceasuri de răgaz”. Era încă de atunci un om fermecător, seducător, cu o capacitate deosebită de a atrage prieteni devotați și admiratori pasionați. La 21 de ani a fost admis în Camera Lorzilor.

Dar înalta socitate engleză, cu regulile ei multe și rigide, îl încorseta, îl asfixia. Numai în crâșmele londoneze se simțea în largul său. Acolo putea bea și scrie în neștire.

Plin de elanuri încorsetate de mediul ultra conservator și manierat, tânărul George Gordon s-a autoexilat pornind într-o călătorie aventuroasă prin Portugalia, Spania, Malta, Grecia și Albania, reflectată ca experiență de viață în narațiunea versificată „Perelinajul lui Childe Harold”.

Grecia părea că a-i fi fost țara destinată, țara visată, căutată și găsită. A descoperit valorile ei antice, a devenit filoelenist, fervent susținător al luptei de independență purtate atunci de patrioții greci împotriva ocupației turcești. A susținut cauza Greciei toată viața sa, ca aventurier, ca scriitor, ca orator politic.

A revenit în Anglia pentru o periadă scurtă, între 1812 și 1816, la capătul căreia, datorită unei vieți destrăbălate, a trebuit să plece iar prin Europa. Pentru Anglia era celebru ca poet, dar și paria. În acest „exil” a continuat să scrie la „Pelerinaj”, dar a scris și alte poeme care i-au sporit celebritatea.

A devenit din ce în ce mai marcat de sentimente morbide aflând succesiv despre moartea fiicei sale nelegitime, Allegra, de cinci ani, despre moartea unor prieteni și apropiați, între care neprețuitul pentru el Percy Bysshe Shelley, poetul.

Anul 1823 l-a găsit în Grecia luptând alături de greci cu disperarea omului care pierduse tot ce îi era drag, dispus să se piardă și pe sine. Nu i-a fost dat să moară însă străpuns de arme, în bătălie. După ce a călărit sub o ploaie rece a contractat o febră persistentă. Nu i-a lăsat pe medici să-l tateze luându-i sânge (după metoda vremii): „Bisturiul a ucis mai mulți oameni decât lancea”, i-ar fi spus atunci medicului. „Crezi că mă tem pentru viața mea? De ce să mă plâng de ea? Oare nu am trăit-o din plin?”

În ziua în care se comemora moartea dragei sale fiice Allegra, la 19 aprilie 1824, lordul Byron s-a dus și el la cer. Trupul neînsuflețit a ajun la Londra la 12 iulie a aceluiași an. Pe străzile Capitalei mulțimea privea îndurerată caii negri ca tăciunele, împodobiți cu sumbre pene negre și impunătorul car funerar. Urmau trei trăsuri pline cu prieteni fideli ai răposatului apoi, una după alta, 47 de calești ale celor mai nobile familii din Anglia. Numai că acestea erau goale: înalta societate engleză îl disprețuia pe cel mai venerat poet al Europei la acea vreme. Și avea doar 36 de ani.

Mi-e sufletul întunecat (My soul is dark)

Mi-e sufletul întunecat. Hai, zi-mi

din harpa ta cu-alinătoare strune,

îndeamnă de pe ele spre-nălţimi

un murmur tandru în auz să-mi sune.

Nădejdi de mai rămân, să le adune

din fundurile inimii la loc;

vreo lacrimă stingheră de rămâne,

curgând să-mi stingă al durerii foc.

Dar cântecul să-l faci intens, adânc,

şi nu întâi să-mi zici de veselie:

căci musai, barde, mi-e acum să plâng,

ori inima-mi s-o rumpe în vecie.

Hrănită ziua numai cu jelie,

tovarăş noaptea dorul greu i-a fost:

de-acu sfârşitul poate doar să-l ştie,

ori poate-n cânt să afle adăpost.

Caragiale, sarbatorit de Google la 160 de ani de la nasterea marelui scriitor

2012-01-30T09:51:00.000+02:00

Google si-a modificat, luni, logoul pentru a-l sarbaqtori pe Ion Luca Caragiale, la implinirea a 160 de ani de la nasterea celebrului scriitor si dramaturg roman.

Luni, se implinesc 160 de ani de la nasterea lui I.L. Caragiale, figura emblematica pentru cultura romaneasca si unul dintre cei mai importanti scriitori si dramaturgi romani. Noul logo al Google Romania prezinta un bust al scriitorului roman, realizat in grafica. Totodata, in noul logo, bustul lui Caragiale este suprapus peste cuvantul “Google”, care apare ca si cum ar fi caligrafiat cu penita. De asemenea, grafica omagiala include si o scrisoare, care iese partial din chenarul logoului, aluzie la “O scrisoare pierduta” a lui I.L. Caragiale.

Motorul de cautare Google alege rar sa omagieze o personalitate din Romania, modificandu-si logoul in acest sens. In 2011, Google l-a mai omagiat pe sculptorul roman Constantin Brancusi. Astfel, pe 19 februarie, Google a celebrat 135 de ani de la nasterea lui Constantin Brancusi, noul logo fiind alcatuit din imagini ale unor lucrari realizate de celebrul sculptor, printre care “Domnisoara Pogany” si “Sarutul”. De asemenea, pe 19 august 2011, Google l-a omagiat pe George Enescu, la 130 de ani de la nasterea compozitorului roman. Logoul de atunci l-a prezentat pe compozitorul roman in timp ce canta la vioara, iar peste cuvantul “Google” a aparut un portativ cu note muzicale.

Mihai Olteanu - Oil on canvas

2012-01-29T23:19:00.000+02:00

Oil on canvas

George Enescu - Poema Romana II

Buna vestire Draganescu Mircea

2012-01-29T23:12:00.000+02:00

Buna vestire
Caietele așteptau în fiecare încăpereflorile în vaze de pământ nu seofileau niciodatăușile rămâneau închiseferestrele asemeneaceasul uitase numărătoarea secundelor
doar un păianjen orbțesea în pleoape o pânzădin ce în ce mai deasăși mai cenușie....

Tăcerea misterelor Egiptului

2012-01-29T22:20:00.006+02:00

Egiptul antic oferă azi o fabuloasă panoramă de monumente, imagini și texte inedite care ne fac să imaginăm dincolo de credibil o lume a misterelor cu ceremonii de noapte derulate în templul lui Osiris, după Herodot aflat la Sais, în Delta Nilului. Ultra-secrete atunci, manifestările de adorare numite mistere erau practicate de câțiva inițiaiți și erau destinate celor vii și celor morți cu garantarea accesului la viața eternă. Legenda spune că Osiris, zeu al vieții și al vegetației, a supraviețuit propriei morți (căci fusese ucis de fratele său Seth).
Unii cred și astăzi în asemenea mituri, alții nu au crezut niciodată în ele. Unii au crezut și au ajuns să nu mai creadă, alții cred după ce inițial nu au crezut. Materialul de față nu dezleagă misterele amintite, dar își propune să pună pe gânduri furnizând informații concrete, dovedite despre un vestigiu al acelor vremi: Piramida lui Keops, construită în secolul al XXVII-lea î.Hr., pe platoul de la Gizeh. Este ea o culme a arhitecturii inițiatice a Egiptului sau un mormânt construit spre slava unui rege-zeu? Pentru că, potrivit editorului John Taylor și astronomului Charles Piazzi Smith, trăitori în secolul al XIX-lea, piramida are la bază celebra cifră pi și nu mai celebrul număr de aur evocat după secole de Pitagora; are cele patru fațade orientate perfect spre cele patru puncte cardinale, iar culoarul principal se înscrie exact în unghiul pe care îl face Pământul cu Steaua Polară. Unii au dedus din toate astea că monumentul reprezintă un testament ezoteric al astronomilor și geometrilor egipteni. Cert este azi doar faptul că piramida nu are nici o legătură cu vreo forță supranaturală care să o fi inspirat. Derutant devine azi totul dacă acestor realități fizice le asociem următoarele spuse din „Cartea morților”: „Îmi recapăt funcția inimii, a mușchiului cardiac, a brațelor, a picioarelor, a gurii, a [tuturor] membrelor. Pot folosi ofrandele, apa, simt briza, văd fluxul, fluviul [...]. Mă ridic pe partea stângă și mă așez pe partea dreaptă; mă ridic pe partea dreaptă și mă așez pe partea stângă; mă așez, mă ridic, mă scutur de praf. Folosesc limba și buzele cu ușurință. Acela care studiază această carte poate ieși la lumina zilei, se poate plimba pe pământ printre cei vii și nu piere niciodată. Această cale s-a dovedit eficientă de milioane de ori” (după „Cartea morților”, Paris, Le Cerf, 1976).
Este Piramida lui Keops o culme a arhitecturii inițiatice a Egiptului antic sau doar un mormânt construit spre slava unui rege-zeu?

Cincinat Pavelescu, Nigrim (epigramist obscur), Un anonim din Ploiești

2012-01-29T12:29:00.009+02:00

Nigrim lui Cincinat:

Când suspini pe la ferestre

Întristate madrigale

Lumea-i veselă maestre

Ca... chelia dumitale

Anonimul din Ploiești lui Cincinat:

Maestre dragă, ce mai vrei,

Nigrim ți-a spus un adevăr

Încât îți vine să te iei

cu mâinile de păr.

Cincinat, celor doi:

Talentul vostru-ntr-adevăr

S-a mărginit numai la păr,

Dar toată strălucirea mea

Nu stă-n chelie, ci sub ea.

Esenta de lemn

2012-01-29T01:05:00.002+02:00

Sculptura Mihai Olteanu

Ciprian Porumbescu, Batraneasca

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.

Constantin Brâncuşi

Anton Pann - Pana cand nu te iubeam

2012-01-29T01:01:00.000+02:00

Draganescu Mircea Luntre

2012-01-28T23:40:00.000+02:00

Luntrelunecându-mi luntrepe oceanul de sub frunteși sub cerul de sub frunteun luntraș vrea să mă înfrunte.....Doamneoare eu îmi suntcel ce vreau să mă înfrunt?luntrelunecându-mi luntre...șade cerul ca un muntegata ca să îmi scufundeluntrea lunecândsub frunte..........

Cioplitorul de vâsle - 2 Aurel Sibiceanu

2012-01-28T23:00:00.000+02:00

şi seara îl află cioplindla închipuirile lui...
Ciopleşte umbre de palide fete,mi-am zis, ori lucrează un sicriu...şi parcă-n uneltele sale joacă o rază ciudată,venită din ochii ce nu-s, care au fostşi-n care-au jucat minunile lumii, atâteacâte poate un om să zărească stând liniştitsub smochinul în floare...
Parcă un chivot ciopleşte, mi-am zis,un chivot cu basme iară nu cu legi,basme în care mereu se aratăpleoapele prinţesei în care stă închisăliniştea unei fiare cereşti...
În oţelul securii lucrând desluşesc un fluviunegru în care cineva silnic munci-vaşi silnic îşi va scrie omătul din cântec...
Şi strălucirea securii se face oglindă,pe rând arătându-i luntraşii din lume plecaţi,din amara-i mireasmă, cum dintr-o stearisipită-n seninul pietrei-menhir...

şi nu are timp de întristare, Cioplitorul,şi nici timp să se bucure - lucrarea-l vrăjeştecu seninul din lemn, cu mahrama nevăzutelorde Dincolo...

Un viscol de altădată Serban Tomsa

2012-01-28T22:36:00.000+02:00

Cine n-a citit mica povestire cu titlul de mai sus, scrisă de Ştefan Bănulescu şi apărută în volumul Scrisori provinciale, Ed. Albatros, 1976, a pierdut enorm.Mi-am amintit de bijuteria lui Bănulescu acum trei zile, când un viscol fabulos ne-a îngropat în zăpadă. Stau şi mă întreb cum va fi fost în 1954, când nămeţii erau înalţi de şase metri ! Vântul a făcut prăpăd şi a pus neaua prin toate locurile pe unde ar fi trebuit să treacă oamenii. Firele de înaltă tensiune, cablu şi net au fost rupte. Două zile am rămas în beznă. E prima dată, în treizeci de ani, când m-am culcat mai devreme. De fapt, cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii. Stând la masa mea de stejar, la lumina galben-roşcată a unei lumânări, am cugetat la multe. Am scris mai cu spor decât de obicei. Prin pod auzeam vântul şuierând, ca în vremea copilăriei. Şi încet-încet am redescoperit bucuria de a trăi simplu şi sănătos. Toată ziua dădusem la zăpadă, spărsesem lemne şi încercasem să salvez un măr de la pieire. Pomul fusese doborât de o furtună astă-vară şi îl ridicasem cu greu, punându-i nişte scânduri care să-l susţină. De patru ori l-a trântit viscolul, până mi-a venit ideea de a-i fixa un dispozitiv inventat la fala locului, prin care să ţin proptelele nemişcate sub crengi. M-am ajutat de un ferăstrău, un brici şi un cablu. Până am terminat treaba, m-am transformat într-un om de zăpadă.Aproape că mi-a părut rău când a revenit curentul electric. Auzindu-mi parcă gândurile, acesta a căzut din nou. S-a tot jucat cu nervii noştri câteva ore. Apoi au devenit stăpâne, definitiv, tenebrele îmblânzite de lumina zăpezii, în timp ce focul ardea cu putere în sobă.Se poate trăi şi aşa. Şi încă frumos, deşi se ştie că oamenii sunt fiinţe care nu trebuie să vieţuiască oricum.

Studii dupa maestri Olteanu Mihai

2012-01-28T22:35:00.000+02:00

Studii dupa maestri

Audio
M. Corrette: Op. 26 n. 1 / Concerto for organ, strings & b.c. in G major - Part 3 / E. Stradivaria

E răstignită chiciura pe brazi Ovidiu Oana-pârâu

2012-01-28T20:13:00.000+02:00

Ce geruri, Doamne ! Câtă-ncremenireAi aşezat în jurul nostru azi.Rămân inerte fumuri spre boltireŞi-i răstignită chiciura pe brazi. În jur atoate-cele-s adormite.Chiar razele îmi par să se chircească.Printre troiene caută rebegiteUn loc, sau undeva să se-ncălzească. Zăpada le răspunde-nfriguratăŞi bocnă: Eu abia mă ţin pe mine. Cum v-a pierit căldura dintr-o dată, Pentru natură, sunteţi o ruşine ! Zadarnic nişte vrăbii se agită,Căutând un ochi de apă să se-adape.De spaimă se intorc la cuib în pripăŞi ciripesc de tremur ca să scape. În urmă vine seara. Ziua trece.Fatalitatea albă înnoptează.Fântâna-şi face sloiuri apa receSub geruri însăşi viaţa-agonizează.

Lumea în care trăim: Despre estetica vieții cotidiene

2012-01-28T09:21:00.011+02:00

(adaptare/actualizare după Mihail Ciupercescu - „Managementul administrației publice locale”, Editura Prohumanitate, București, 1998)

           Integrarea într-un spațiu și un timp care definesc un spațiu concret este comună tuturor ființelor vii. La animale această integrare înseamnă în primul rând asigurarea securutății prin includerea individului în spațiul și ritmul turmei, în reacțiile din interiorul perimetrului de siguranță, ori în retragerea într-un refugiu închis – permanent sau temporar - , un cuib, o vizuină. Omul, căruia îi este propriu confortul moral, psihic și fizic adaugă cerințelor primare nevoia rirtmului vieții sociale și a spațiului de locuit. Se poate spune că fenomenul uman este reprezentat în mai mică măsură de crearea uneltei decât de îmblânzirea timpului și spațiului pe care le-a adaptat și le-a (re)creat umane. Aceasă „îmblânzire”, preponderent simbolică, a însemnat o tranzitare de la ritmicitatea naturală a anotimpurilor, zilelor, distanțelor ce sunt de parcurs, la o ritmicitate condiționată regulat de o rețea de simboluri calendaristice și geometrice, orare și metrice, care nu înseamnă altceva decât umanizarea timpului și spațiului. Timpul celest mut, determinat după mișcarea regulată a aștrilor în univers, s-a translatat în bătăile sonore ale ceasurilor din turlele catedralelor înălțate slăvirii Dumnezului lăsat la Cer. Păgânismul s-a rafinat în religii, religiile s-au contaminat de profan prin slujitori ai lor de rând (cei atâția lipsiți de har, de inspirație și împuternicire divine). Omul s-a dimensionat și s-a definit pe sine singur păstrând doar mitul dimensiunii nemăsurabile și determinismului de la alfa la omega ce vin dinspre dumnezeire.

                El a creat o scenă distinctă în care preia rolul principal al naturii asumându-și-l sieși. Ritmul cadențelor și intervalelor regulate substituie cursul amorf al lumii naturale și devine elementul principal al socializării umane, imaginea însăși a adaptării sociale. Societatea umană, învingătoare, apare insular în natură ca un caroiaj de orașe – cu construcții, cu străzi și cu norme - în care ora și rutele constante, repetitive comandă mișcările individului. Legătura între dimensiunea spațio-temporală, umanizată, și societate constă într-o relație perpetuă în care persoana, istovită de propria-i acțiune - demers conștient, voluntar – pretinde să își împrospăteze echilibrul spiritual în așezăminte create de el însuși. Aceasă relație este de fapt o trăire particular-umană, iar pulsul ei se resimte în freamătul vieții cotidiene propriu oricărei localități devenită civilizație.
Relația inter-individulă de simplu contact natural, a acces la statusul de relație inter-personală care presupune recunoaștere reciprocă și respect și mai apoi la relația civică prin care numeroase din țelurile existenței devin comune și interdependente. Viața intimă, obișnuința somnului, creșterea animalelor mici, grădinăritul, protecția contra intemperiilor, igiena habitatului, întreținerea automobilului, pregătirea hranei, încălzirea, serviciul – sunt condiții și motive suficiente care să justifice a gândi și a trăi comunitar.
Iar edilii, administratorii mediilor sociale locuite, s-au specializat în misiunea – ingrată, sublimă sau ingrat-sublimă – de a face această relație trăită cât mai armonioasă, mai fucțională, mai perenă. Evoluția istorică a acestui rol, a cărui esență nu s-a schimbat până azi, relevă perioade de glorie și perioade de decădere a unor civilizații. Resorturile intime ale acestor suișuri și coborâșuri rămân în principal eceleași – în prim plan fiind cele de ordin moral – iar a le cunoaște, ca administratori și cetățeni, presupune și o alegere a supra direcției de în care evoluează omenirea.
Un rol și o preocupare stăruitoare pe care le presupun traiul în comun a conturat domeniul designului ambiental. Pentru înțelegerea lui cel mai adesea sunt avute în vedere preocupările arhitecților privind amplasarea nu doar rațională, ci și eficientă a construcțiilor și instalațiilor industriale, sistematizarea circulației, gruparea punctelor de interes social, administrativ, social, cultural, potrivit cu nevoile populației. Tot aici sunt incluse preocupările privind amenajrea cu forme produse industrial a locurilor de odihnă și agrement din cadrul fiecărei localități sau în zone din afara lor.
                Așa se face că designul are și alt câmp de manifestare în afara celui oferit de arhitectură care, chiar și când se distorsonează de dragul necesității sacrificând în parte artisticul funcționalului și economicului. Mult mai multe domenii trebuie să concure la a-l scuti pe om de munca fizică, de a-i elibera prin asta spiritul și a-i asigura confortul. Pentru a asigura optimul în desfășurarea vieții zilnice a fiecărui locatar cu diagrama funcțiunilor lui specifice de părinte, de copil, de adolescent, de bătrân, de persoană cu handicap. Pentru a realiza legăturile casei și a locatarilor ei cu vecinătățile, cu străinii – poștaș, trecător, vizitator, polițist, medic, menajeră, camarad de joacă, instalator de gaze, electrician, meșter, infirmieră. Pentru legăturile oamenilor cu animalele de casă, cu grădina. Pentru a contracara oscilațiile anuale ale temperaturii solului, pentru a calcula pierderile de căldură prin pardoseli și pereți, pentru a determina adâncimea tălpii unei fundații funcție de caracteristicile geologice ale terenului. Pentru a măsura unghiurile de însoțire de-a lungul unui an în raport cu ordinul de mărime a unui teren, astfel încât să se realizeze diagrama umbrei aruncate de casă în grădină și diagrama însoririi în dormitor; pentru calculul iluminatului natural al suprafețelor de lucru în spațiul interior; pentru compararea conductibilității termice a pereților exteriori cu gradul de umiditate al aerului de afară. În fine, fără a epuiza lista elementelor ce țin de asigurarea confortului vom mai menționa doar necesitatea de determinare a mișcării aerului în încăperile încălzite și relațiile optice și austice cu vecinătățile.
Asemenea demersuri pentru realizarea unor astfel de edificii sunt preocupări statornice ale specialiștilor din economie, statistică, medicină, meteorologie, construcții, psihologie sau ergonomie. Ele duc la realizarea de opere sociale de bunăstare publică. Se extind apoi de la edificiu la cartier, la oraș, la metropolă. Modernitatea unor asemenea realizări nu constă doar în acoperișuri-terasă sau în compoziția vertical-orizontală a fațadelor, ci în relația lor directă cu existența umană, antrenând rezolvarea tensiunilor individului, ale sexelor, ale vecinătăților, ale colectivităților, ale relațiilor geopsihice.

Sculptura Mihai Olteanu

2012-01-28T00:54:00.001+02:00

Mihai Olteanu

Bach's Sarabande from Suite for Solo Cello No. 1 in G Major, BWV 1007 performed by Yo-Yo Ma

În general, sculptorii procedează cu materia prin adăugire, atunci când ar trebui să acţioneze, de fapt, asupra ei, prin scădere. Să foloseşti un material moale şi să continui să adaugi la el, până ce este atinsă forma preconcepută şi să o aplici asupra unui alt material, permanent şi solid, este o crimă împotriva naturii. Toate materialele deţin în ele însele sculptura pe care omul o doreşte; el trebuie să trudească, însă, şi să o scoată, eliminând acel material de prisos care o acoperă.

Constantin Brâncuşi

Daliana Iarna în România / Romanian Rhapsody George Enescu

2012-01-27T12:11:00.002+02:00

Artist Daliana

Nichita Stanescu - Cantec de iarna

Esti atît de frumoasa, iarna!
Cîmpul întins pe spate, lînga orizont,
si copacii opriti, din fuga crivatului…
Îmi tremura narile
si nici o mireasma,
si nici o boare,
doar mirosul îndepartat, de gheata,
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna!
Si nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru
si gîndul creste-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi,
cîte patru.

Only You (Piano & Violin Instrumental) - Winter Sonata OST

2012-01-27T12:09:00.002+02:00

Lumea în care trăim: Despre Frumusețe la Umberto Eco

2012-01-27T11:05:00.000+02:00

Dintotdeauna lumea, lumea în care trăim așișderea, a simțit o nevoie imperioasă, irefutabilă pentru frumos. Frumosul asociat cu una dintre acele vibrații/trăiri mirifice ale omenescului, poate cea mai căutată împlinire a ființei în existența-i pământeană - plăcerea; la orizontul ei, fericirea. Deslușirea, identificarea și savurarea frumosului a constituit o preocupare constantă a creatorilor și a consumatorilor lui. Astăzi prezentăm doar câteva panseuri despre frumusețe și frumos ale unui om de cultură contemporan, profesor de semiotică, filosof al artei, istoric și romancier: Umberto Eco. Găsim aici devenirea conceptului de frumusețe de la idealul estetic al Greciei Antice, trecând prin spledoarea și fascinația proporției și a armoniei, prin lumina și culoarea Evului Mediu, prin raportarea frumuseții la rațiune și la religie și ajungând la frumusețea mașinăriilor, a formelor abstracte ce conduc către miezul materiei, a mijloacelor de comunicare în masă.

„...raportul foarte strâns pe care epoca modernă l-a stabilit între Frumusețe și Artă nu este de la sine înțeles, așa cum se crede. Dacă anumite teorii estetice au recunoascut doar Frumusețea artei, subestimând Frumusețea naturii, în alte perioade istorice s-a întâmplat invers: Frumusețea reprezent o calitate pe care o puteau avea doar cele ce țin de natură (precum un clar de lună frumos, un fruct frumos, o culoare frumoasă), în timp ce arta avea doar menirea de „a face bine lucrurile pe care le făcea”, slujind scopul pentru care le făcea; atât de bine încât artă se numea și ceea ce făceau pictorul și sculptorul, dar și ceea ce făceau constructorul de bărci, tâmplarul sau băebierul. mult mai târziu, pentru a distinge pictura, sculptura și arhitectura de ceea ce numim azi meșteșuguri, a fost elaborată noțiunea „Arte Frumoase””
„...raportul dintre Frumusețe și Artă a fost mereu ambiguuu: chiar dacă Frumusețea naturii era cea privilegiată, se recunoaștea faprul că arta este în stare să reprezinte natura într-un chip frumos, chiar și atunci când natura înfățișată era în sine periculoasă sau respigătoare.”
„...Frumusețea nu a fost niciodată o valoare absolută și imuabilă, ci a cunoscut chipuri diferite în funcție de perioada istorică și de țară, iar asta nu numai în privința Frumuseții fizice (a bărbatului, a femeii, a peisajului), ci și în privința Frumuseții lui Dumnezeu, a sfinților, a ideilor.”
(extrase din Umberto Eco - „Istoria frumuseții”, Editura RAO, București, 2005)

Lumea în care trăim: Despre gradele mele de libertate

2012-01-27T07:06:00.009+02:00

Atunci când am început să-mi evaluez raporturile dinamice pe care le am cu lumea în propria existență, mi s-au conturat ca utile și revelatoare metoda și instrumentul de măsurare a gradelor de libertate. Evident, aplicate evaluării gradelor mele de libertate. Accept că se poate spune despre opțiunea mea că este o deformație profesională, aceasta fiind o sintagmă preluată din fizică.
Un grad de libertate este un parametru independent al unui sistem (altfel exprimat, este proprietate de sistem). Eu însumi sunt un sistem oarecare, deci nu fac un abuz considerând gradul de libertate ca proprietate a mea, inalienabilă. Definiția mai spune că se atribuie sau se obține unui parametru de sistem calitatea de parametru-grad de libertate doar când respectivul parametru aparține grupului de parametri ce definesc sistemul în cauză. Cum eu în grupul de parametrii cu care mă definesc includ libertatea (aspirația de a fi om liber) însușirea drept calitate personală a unui grad de libertate devine și legimă. Fiecare parametru ce se include acestui grup - mai spune definiția - este considerat un grad de libertate al sistemului. Ceea ce este valabil și pentru sistemul Eu.
Un sistem care are (parametri cu) grade de libertate îndeplinește strict condițiile:

Sistemul este prin specificul parametrilor în cauză clar (inconfundabil, univoc) definit. E limpede, am o personalitate a mea și numai a mea.
Dacă unul din parametrii-grad de libertate este înlăturat, lăsat deoparte, atunci sistemul respectiv nu mai este definit (devine un altul). Deci, dacă mi se confiscă și numai un singur grad de libertate eu nu voi mai fi eu însumi, originar (comportamental, atitudinal, acțional).
Fiecare dintre parametrii-grad de libertate poate fi modificat în mod independent, adică modificarea respectivă nu provocă (involuntar) modificări ale celorlalți parametri. Adică, în cazul în care mi se ridică permisul de conducere (de șofer), eu rămân mai departe soț, părinte, inginer sau ce oi mai fi.

Rezultă conclusiv din toate acestea, că un (parametru-) grad de libertate nu este niciodată o funcție a altui(parametru-) grad de libertate. Așadar, nu înseamnă că dacă mi-aș pierde un grad de libertate îmi sunt amenințate direct și celelalte.

Paranteze clarificatoare: În fizică gradul de libertate se exprimă în „mărimi scalare” independente (care pot fi măsurate după o anumită scară, valoarea fiindu-le exprimată printr-un singur număr real) necesare pentru determinarea univocă a stării unui sistem. Numărul minim de parametri prin care se poate preciza starea sistemului reprezintă numărul de grade de libertate al acestuia. Un punct material liber are trei grade de libertate, pentru determinarea stării (poziției) lui fiind necesare trei mărimi reale (ex. coordonatele carteziene x, y și z). Fiecare legătură bilaterală impusă punctului scade cu o unitate numărul gradelor de libertate. În mecanică, corpul dinamic solid are 6 grade de libertate.

Personal mă pot asimila dinamic corpului solid, deci având 6 grade de libertate (care îmi reprezintă libertățile de deplasare în spațiu/mediu atât liniar cât și prin rotire). Însă, ca ființă vie sunt obligat să-mi mai adaug trei grade de libertate: libertatea de acțiune, libertatea de vorbire și libertatea de gândire.

Nu benefeciez niciodată concomitent de toate gradele mele de libertate. Și nu dau vina exclusiv pe mediu care mă agresează sistematic și aleator. Multe opreliști, nebănuit de multe, se găsesc în mine însumi.

Nu cred că ar fi o exagerare plasând această viziune asupra gradelor de libertate atât la nivel individual, cât și la nivele public.

Uneori se face schimb de grade de libertate: dai unul (sau două) pentru a primi unul la care ții azi mai mult, sau pe care nu l-ai mai avut de prea mult timp.
Se sacrifică grade de libertate și pentru a obține grade de libertate în favoarea altora.
Gradele de libertate pierdute se redobândesc anevoie, cu sacrificii.
În prietenie, în parteneriate, pentru ca acestea să reziste, gradele de libertate trebuie să fie echivalente cantitativ, calitativ și valoric.
Gradele proprii de libertate nu doar se pierd, ele se pot și oferi când vrei să fii bun, altruist, când vrei să faci plăcere cuiva.
Nu sună deloc bine, dar gradele de libertate se mai și vând, se mai și cumpără, se mai și amantează. Am văzut grade de libertate scoase la licitație.
Dar cel mai straniu lucru este acela că, atunci când ai prea multe grade de libertate, nu prea știi ce să faci cu ele.

Mircea Draganescu - Tu slefuitor de cuvinte.... Pentru Cezar Ivanescu

2012-01-26T21:39:00.002+02:00

нки

Tu slefuitor de cuvinte

Netarmurita tristete

haladuind ca un olandez ratacitor

pe un ocean fara granita....

amintirea ta a devenit o fiinta

fara sfârsit lunecând lunecând

prin acest tunel prin aceasta prapastie

care sunt...

si mâinile tale firave radacini

firave ghiare de pasare ranita

nu se pot agata de nimic

!cât de netezi sunt peretii eternitptii!

zbori....zbori...în cercuri largi

din ce în ce mai largi

ca o sageata si ca o pasare

ca o pasare purtata de o sageata

într-un zbor încremenit în

privirea dilatata a vânatorului....si

mâinile mâinile tale care nu se mai

pot prinde de nimic...si

visul tau cladit cu migala

între radacinile teiului...

!Cezar tu slefuitor de cuvinte

atâta ai nazuit sa devii o lentila

prin care sa privim

eternitatea...

Karina

Sgraffito 2009 Olteanu Mihai

2012-01-26T15:34:00.000+02:00

Sgraffito

Dumnezeu este energia pe care tu o numeşti imaginaţie. Dumnezeu este creaţie. Dumnezeu este primul gând. Şi Dumnezeu este ultima experienţă. Şi Dumnezeu este totul între ele.

Neale Donald Walsch în Conversaţii cu Dumnezeu, volumul I

Cand incepi sa scrii poezii de Ioana Geacar La multi ani, Ioana !

2012-01-26T14:37:00.000+02:00

eu am început să scriu (începutul e clişeic, ştiu, toţi zic : pur şi simplu n-aveam ce face şi aşa e

şi am zis ce-ar fi să scriu poezii eram cu puşa pe scări în faţa casei

şi una din noi a zis hai să scriem o poezie

dacă putem şi să vedem a cui e mai frumoase gata începem întrecerea

tema?

castelul

nu stiu de unde ne-a venit ideea

poate a fost a mea desenam bine castele

mai ales interioare

un câine vagabond galben

merge în faţa mea

îl cunoşti? nu, habar n-am de unde-mi ştie drumul

parcă mă conduce întoarce capul din când în când

târăşte ritmat ghearele pe pavaj ca pe mărgele

pe bulevardul castanilor e un câine pendul

alege câte un trecător merge în faţa lui un timp în acea direcţie

după o vreme şi-alege un trecător din direcţia opusă se-ntoarce

tocmai împrumutasem o carte de la o colegă

care mi-a dat-o de tot până la urmă o purtam după mine mereu

a ajuns ca o zdreanţă un totem pe bune încă o mai am

„animale abstracte” de gabriela melinescu nu înţelegeam nimic

deşi era scrisă în limba română

citeam pentru că nu-nţelegeam

ca prinsă-ntr-o vrajă nu mă puteam opri

căutam o breşă nu venea

în rama unei ferestre o femeie pregăteşte aperitive

îndreaptă privirile spre mine în timp ce-şi linge degetele

când ne-am citit am recunoscut că a ei e mai frumoasă

nu cred c-am mai întâlnit vreun castel mai măreţ decât ăla în nicio carte

am recunoscut că e tare greu să fii învins greu de îndurat

de-atunci m-am gândit la poemul meu strălucitor în fiecare zi

puşa n-a mai scris nici un vers de atunci

încă nu l-am înălţat n-am izbândit

am ajuns în dreptul fabricii de lapte ştie până aici e perfect mă

las condusă de un câine galben fabrica are

ferestrele căscate

parcă am cronţobauri pe tălpi

La multi ani, Ioana!

Ceața de cristal de Scorchfield

2012-01-26T13:44:00.002+02:00

Scorchfield.blog

Emanuel Swedenborg :

170. Omul care vede toate lucrurile în lumina naturii e incapabil de a realiza că orice lucru din rai e asemenea celor de pe pământ; căci și-a format obiceiul gândirii prin acea lumină și și-a înrădăcinat ideea că îngerii sunt doar minți sau răsuflări eterice care nu au simțuri sau ochi cum au oamenii și deci care nu pot vedea obiectele din jurul lor. Totuși îngerii posedă toate simțurile pe care le are un om și încă le au mult mai pătrunzătoare; iar lumina prin care văd e mult mai strălucitoare decât lumina prin care vede omul. Că îngerii sunt oameni în forma cea mai perfectă și că se bucură de fiecare simț poate fi văzut mai sus (n. 73-77); și că lumina în rai e mult mai strălucitoare decât lumina din lume (n. 126-132).

Raiul și Iadul

_________________________________________________________

Când termină cina, regele părea mai obosit ca oricând, concedie servitorii și rămase singur la masă, lumea invitată plecase. În fața mesei lungi, în lumina pâlpâitoare a lumânărilor, regele avu o viziune care-l trezi din amorțeala vinovată cauzată de cină. Totul era alb, aerul mai ales, sclipiri de argint dădeau contur obiectelor, era multă lumină, poate prea multă, în schimb lumina lumânărilor era neagră, și umbre negre se jucau pe zidurile albe.

A doua zi chemă toți învățații, le desfășură în vorbe toată întâmplarea, le explică inversiunea și le ceru sfatul. Toți ridicară din umeri, unii politicoși cerură un răgaz, un timp de gândire pentru formularea unui răspuns. Treburile zilnice îl făcură pe conducător să uite un timp întâmplarea petrecută în seara precedentă. Niciunul din cărturarii curții nu-l luă în seamă, ba chiar unii dintre ei își dădeau coate mai târziu, râzând de viziunea regelui lor și mai ales de faptul că în vin vedeau ei cauza, dar în seara aceea regele nu băuse deloc.

Când o ceață densă coborî de pe munte, înecă cetatea în bezna plumburie și umedă a fenomenului, oamenii abia se mai vedeau pe stradă. După un timp, ceața pătrunse și în case, era cu neputință să deschizi vreo ușă fără să te lovești de canatul acesteia. Oamenii au început să se lege cu câte o frânghie ca să nu se piardă unii de alții, familiile umblau într-o plasă de pescuit, largă ce-i cuprindea pe toți, numai picioarele fiind libere. La palat, servitorii mergeau lovind zidurile cu câte-o nuia ce-o aveau într-o mână, iar în cealaltă un clopoțel, în urma acestora veneau alți servitori ce cărau cele trebuincioase, legați de primii.

Regele rămase mai bine pe tron, așa măcar toți știau unde să-l caute, cărturarii mai ales, stăteau acum aproape de el. Vocile lor căpătau ecou și deveneau neînțelese, oricum nimeni nu mai înțelegea nimic, trebuia să vorbești în șoaptă și să auzi foarte bine. În timp, acuitatea scădea și nici vocile cele mai subtile în timpanele cele mai sensibile nu mai spuneau nimic. Atunci fiecare om ca să nu se plictisească își inventă o lume, acolo în lumea lui, descria mai bine sau mai rău o altă realitate și ce este cel mai interesant ar fi că aceste realități au început să se întâlnească și astfel, mimetic și imaginativ, oamenii au început să se înțeleagă între ei, dar fiecare cu realitatea sa. Este adevărat că unii dintre ei mai visează câte ceva ce le provoacă așa o stare, ca o ieșire din ceață, fiind un vis, oamenii nu caută cu luare-aminte dorința, se simt mai ales foarte vinovați de starea aceea, o iau drept decadență sau chiar păcat, când colo ar trebui să fie invers.

≪19-20
Se făcea că vedeam multe animale, unul după altul; ultimele își desfășurau aripile lor; erau dragoni; le-am scăpat, zburînd deasupra lor; totuși, m-am împiedecat de unul. Asemenea dragoni înseamnă amores spurios, care au aerul de a nu fi dragoni, atîta timp cît nu poți să le vezi aripile; tocmai eram pe punctul de a scrie despre acest subiect. ≫

Emanuel Swedenborg, Cartea de Vise

_________________________________________________________
sus
Emanuel Swedenborg, Raiul și Iadul, ed. Dacia, 2001, pag.83
jos
Emanuel Swedenborg, Cartea de vise, ed. Univers, 1995, pag.151.

amores spurios = dorințe vinovate, pentru om totu-i foarte complicat, mai ales pentru cel modern! Mulțumesc Karina!
De la Scorchfield

De ce ? de Ovidiu Oana-pârâu

2012-01-26T11:48:00.000+02:00

Day One Creation of Manby Edwin Lester

Mă naşti într-o anume rânduială,Să moştenesc ce-i bun de la părinţiŞi chiar i-ai pus să-mi ceară socoteală,Când nu răspund ştiutei lor dorinţi. De ce doar copiezi înfăţişareaCelor ce-ntâi din lut i-ai zămislit,Fără a-mi da răspuns la întrebarea”Când I-ai gononit din Rai, I-ai părăsit ?” Te ştiu în mine şi Te simt cu rostPentru credinţa vie şi curată.Chiar dinăuntru Tu mi-eşti adăpostŞi ajutor, pe calea arătată. De ce adânc în mine te ascunzi,O, Doamne, Creatorule şi TatăŞi-apoi, pe drum, refuzi să îmi răspunzi,Când te întreb de soarta ce mi-e dată ?

Dacă dorim cu adevărat reforma societăţii româneşti, fiecare dintre noi trebuie să-şi răspundă la anumite întrebări, pentru că adevărata schimbare începe cu noi înşine.

Kosta Tonev

2012-01-26T09:34:00.000+02:00

Legendarul actor bulgar Kosta Tonev a murit

Kosta Tonev, unul dintre cei mai iubiti actori bulgari, a decedat, miercuri, la varsta de 82 de ani.

Tonev, nascut la 10 iunie 1929, la Sofia, a decedat in dupa-amiaza zilei de miercuri, informeaza Novinite.

Absolvent al Academiei bulgare de Teatru si Film, Kosta Tonev a primit de trei ori premiul bulgar pentru cel mai bun actor de teatru, si de trei ori pentru cel mai bun rol de film.

Unele din rolurile sale cele mai memorabile au fost in piesele de teatru si filmele bulgare de referinta: "Nu e nimic mai bun decat vremea rea", "Moartea ca ultima instanta", "Fii fericita, Annie", "O casa pentru copiii nostri".
ziare.com

Meditație

2012-01-26T09:29:00.000+02:00

Este tulburător să constați că, uneori, timpul face ca lucruri care îți aduceau bucurii incredibile, pe care le știai frumoase, proaspete, vii, importante să devină mai târziu urâte, ofilite, sălcii, respingătoare. Și nu e vorba aici de perisabilitatea lucrurilor (care de obicei le sporește valoarea sentimentală și obligă la sporirea atenției pentru conservarea lor), cât mai ales de stingerea irefutabilă a sentimentelor puternice care te legau cândva de acele lucruri și care le dădea o vrajă anume. În atare condiții îți vine să te și răzbuni pe astfel de lucruri, să le arunci la coșul de gunoi învățând să uiți și să substitui cu resemnare ceea ce a fost cu ceea ce ar fi să mai vină: înlocuiești în suflet amintiri noi cu speranțe vechi.

Amos Oz: „Poţi găsi iad sau rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uşi. Un strop de răutate şi oamenii sunt unul pentru celălalt iad, un strop de îndurare şi oamenii găsesc unul în celălalt raiul.”

Și ne este atât de șubred adăpostul că ajungem să depindem de stropii de ploaie ce se abat necontrolat peste noi; cerem îndurarea norilor când Cerul e mereu acoperit...

„Doamne, câtă tristețe și frunză!

Te dărui și n-ai cui,

Te dărui nimănui.

Buzele se desfac zâmbind a milă,

Vinul gâlgâie-n silă”........

(Nicolae Labiş: „Ceas greu” )

Vai! De unde atâta tristețe pe capul tău, Labiș? Nu vezi ce frumoasă și veselă e... viața asta?!

Opreşte! - de Marin Sorescu

Opreşte!

A răcnit sufletul,

Opreşte să mă dau jos!

Sunt sătul de atâtea corvezi,

De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,

Eu am fost făcut să fiu liber!

- Nu pot să mă opresc,

I-am spus pământului,

(Pământul din mine),

Dă-te jos din mers,

Dacă-ţi dă mâna

Şi fă-o chiar acum,

Când eu o virez

Spre scârbă şi tină.

Dă-te jos în cer,

Prietene de-o viaţă,

Te iau când revin.

Ce dacă încă se mai bucură din tristețea mea?!... Acum m-am lecuit și sunt liber! De ce să-mi mai pese? Înlocuiesc în suflet amintiri noi cu speranțe vechi și m-oi trece cumva și de noaptea asta...

Dacă suferă cu adevărat și continuu cineva, atunci aceștia sunt solitarii, cei care se retrag în suferință și nu defulează decât în ei înșiși. Ceilalți, în contact cu alții și angajați în „diverse”, reușesc să-și suspende sau să atenueze stările deprimante.

A murit actorul Emil Hosu

2012-01-25T20:02:00.003+02:00

Emil Hossu a murit la Teatrul Nottara!

Actorul Emil Hossu a murit cu puţin timp în urmă în incinta Teatrului Nottara în timp ce făcea repetiţii.

Emil Hosuu trebuia sa susţină un spectacol cu 20 de minute în urmă, însă acesta a făcut stop cardio-respirator în timpul repetiţiilor. Un echipaj SMURD s-a prezentat la faţa locului şi au încercat să-l resusciteze, însă actorul a murit.

Medicii l-au găsit pe actor leşinat pe scena Teatrului Nottara. Acesta se afla în incinta teatrului împreună cu soţia sa, Catrinel Dumitrescu. Cei doi ar fi trebuit să joace, începând cu ora 19.00, în piesa "Aniversarea".

Emil Hossu (70 de ani) este actor la Teatrul Nottara din Bucureşti şi a jucat în numeroase filme, printre care "Toamna bobocilor", "Iarna bobocilor", Accident", "Cel mai iubit dintre pământeni" şi "Balanţa".

Emil Hossu (n. 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului - d. 25 ianuarie 2012, București) a fost un actor român.

Într-un interviu, Emil Hossu declara: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme.

După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate.

În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.

Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare.

Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic.

A fost actor la Teatrul Nottara, din București. A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu, de la același teatru.

Filmografie

Fetele Marinarului (2009)- Juan

Chiquititas (2007)

Une mère comme on n'en fait plus (1997)

Punctul zero (1996)

Straniul paradis (1995)

Cel mai iubit dintre pamânteni (1993)

Liceenii în alertă (1993)

Oglinda (1993)

Balanța (1992)

Harababura (1990)

Un Studio în căutarea unei vedete (1988)

Să-ți vorbesc despre mine (1987)

Cale liberă (1986)

Totul se plătește (1986)

Noi, cei din linia întâi (1985) - Soldatul Munteanu

Secretul lui Nemesis (1985) - Ziaristul Victor Mirea - zis Balaurul

Vara sentimentală (1985)

Eroii n-au vârstă (1984)

Secretul lui Bachus (1984) - Ziaristul Victor Mirea - zis Balaurul

Sosesc păsările călătoare (1984)

Convoiul (1981)

Iată femeia pe care o iubesc (1981)

Bună seara, Irina (1980)

La răscrucea marilor furtuni (1980)

Jachetele galbene (1979)

Avaria (1978)

Muntele alb (1978)

Totul pentru fotbal (1978)

Iarna bobocilor (1977) - Doctorul Ovidiu Ghiculescu

Pentru patrie (1977)- Ion Ciuca

Regăsirea (1977)

Accident (1976)

Toamna bobocilor (1975) - Doctorul Ovidiu Ghiculescu

Aventurile lui Babușcă (1973)

Decolarea (1971)

Cântecele mării (1970)

Simpaticul domn R (1969)

La datorie (1968)

Cerul începe la etajul III (1967)

R.I.P James Farentino

2012-01-25T16:47:00.000+02:00

Actorul James Farentino a murit marti, la varsta de 73 de ani.
La 24 ianuarie, 2012, Farentino a murit de insuficienţă cardiacă, la spitalul Cedars-Sinai Medical Center din Los Angeles, după o boală îndelungată.

James Farentino, care a devenit un nume celebru atat in cinematografie, cat si in televiziune, a murit marti, la spitalul Cedars-Sinai din Los Angeles, potrivit Los Angeles Times.

El a avut aproape 100 de roluri in seriale de televiziune, printre care "Melrose Place", "Dinastia" si "Spitalul de Urgenta", unde a interpretat rolul lui Ray Ross, tatal doctorului Doug Ross, jucat de George Clooney.

Nascut pe 24 februrie 1938, in Brooklyn, New York, Farentino a primit un Glob de Aur pentru comedia "The Pad and How to Use It" (1966). Totodata, el a jucat alaturi de Kirk Douglas si Martin Sheen in filmul SF "The Final Countdown" (1980).

R.I.P Theo Angelopoulos

2012-01-25T16:33:00.000+02:00

The official website Theo Angelopoulos

Regizorul grec Theo Angelopoulos a decedat ieri seară în urma unui accident.

Cineastul, în vârstă de 76 de ani, a suferit o hemoragie cerebrală după ce a fost accidentat de un motociclist pe stradă, fiind internat la un spital din apropierea oraşului Pireu, a anunţat postul public de televiziune NET, preluat de Agerpres si mediafax.

Născut în aprilie 1935, la Atena, Theo Angelopoulos a fost regizor, scenarist, producător şi actor.

Angelopoulos - celebru pentru stilul de filmare lent, similar scenelor dintr-un vis, structuri narative marcate de ambiguitate şi pauze lungi - a fost recompensat cu numeroase premii pentru peliculele sale, mai ales în festivalurile europene.

În 1995, el a câştigat marele premiu al juriului la Festivalul de la Cannes, pentru filmul "Privirea lui Ulise/ Ulysses' Gaze", în care au jucat Harvey Keitel, dar şi Maia Morgenstern. Trei ani mai târziu, el a primit şi premiul Palme d'Or, pentru "Eternity and a Day".

Şi-a început cariera cu filmul "Reconstruction", în 1970, şi apoi a realizat o serie de filme politice despre Grecia modernă: "Days of '36" (1972), pentru care a primit premiul FIPRESCI la Festivalul de film de la Berlin, "The Travelling Players" (1975), pentru care a primit trofeul Sutherland din partea British Film Institute şi premiul FIPRESCI la Cannes, şi "The Hunters" (1977). Pentru "Trilogia - Lunca plângătoare/ Trilogy: The Weeping Meadow" a fost recompensat, în 2004, cu premiul FIPRESCI din partea Academiei de film europene, în timp ce pentru "Landscape in the Mist" a câştigat un Leu de Argint, la Veneţia, în 1988.

Vincent de Mircea Draganescu

2012-01-25T15:29:00.000+02:00

Să-ți deschizi venelecăutând roșul potrivitpentru portretul doctorului Gachetsă îți tai pavilionul urechiicăutând culoarea potrivitășuierului pustiitordin lanurile cu grâuși să cauți apoi un prietensă-l cauți cu teamăcu spaimăcu disperaresă-l cauți pentru a înnebuniîn cele din urmăfără nici o speranțăde Înviere și Apocalipsă....iată cine L-a înțeles mai binedecât s-a înțeles însuși Elși nu s-a numit decâtVincent.......!

Mihail Ciupercescu: „Sipetul din Călineşti” - mărturie a paradisului pierdut. Poezia Ralucăi Pavel

2012-01-25T14:32:00.003+02:00

Raluca Pavel - „Sipetul din Călineşti” - volum de debut

Raluca Pavel nu se particularizează strident față de acea elită a tineretului de azi care – cu o facultate, cu un masterat sau cu un doctorat – este neliniștită de perspectiva profesională ce i se deschide (prelungită pas cu pas în îngrijorare privind perspectiva familială și perspectiva de părinte). Cum nu prin aceste date se face distinctă în cadrul generației ei, nu vom prezenta aici nici biografia, nici CV-ul Ralucăi Pavel (relevant fiind nu atât „cine” este cineva, cât ce valorifică cineva din ceea ce este pentru a se prezenta pe sine). „La începutul poeziei este cuvântul şi poetul însuşi nu e decât verb întrupat” (Nicolae Balotă). Așa se face că Raluca Pavel se construiește și se personalizează prin creația ei literară. O parte din aceasta a reușit să o stocheze minuțios în volumul de poezii Sipetul de la Călinești, volum care nu o definește încă, ci o prefigurează ca personalitate literară autentică în prozaicul zilelor noastre.

Uzând de metafora lui Minulescu, m-am întâlnit cu Sipetul de la Călinești la jumătatea scării, eu coboram resemnat din iluziile mele, iar el urca candid către lumină. Am fi putut trece unul pe lângă altul, așa cum trecem firesc nepăsători unii pe lângă alții, toți pe lângă obiectele din jur. M-a frapat însă o asemănare izbitoare cu poezia tradițională japoneză „haiku”. Aveam să-mi dau seama că poezia Raluca Pavel nu era era de fapt haiku, dar că avea toate categoriile estetice ale acestuia:

Stare emoțională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumusețe armonioasă (Aware– în haiku-ul): „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // stropeşte-ţi chipul dimineaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacrima Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare” („Ploaie de vară”);

Eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii (Fueki): „An de an, acelaşi loc – sus, în vârful stâlpului, / într-un aer de coloana infinitului, un cioc tăia cerul / îl despica între mai sus de nori, mai jos de ape / ieşea dintr-un bulgăre mare de lună murdară, / ţinută de Atlas cu o mână de iederă şi una de pământ / uneori, două picioare subţiri ies din bulgăre / ca două lumânări în prag de moarte / apoi, ca-ntr-un tablou de Malevici, alb negru. / [...] //Pomii au născut muguri!” („Prunci de primăvară”);

Efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii (Ryuko la japonezi): „Întreabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu, / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, visare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. / întreabă-mă de mâine / atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreodată noi? / trezeşte-te, / caută fumul / peste sufletul tău” („Caută fumul”);

Frumusețe a naturii, a inteligenței umane (Mei): „Mai vreau să fie odată mai / şi să-mi redai sătucul / pe drumuşor să-ncerc să prind / un cărăbuş şi-o rază // mai lasă-mă puţin s-alerg / desculţă printre maci, / mai strigă-mă o dată hai, / să nu te prindă seara. // veranda casei, faţa spre apus, / o seară să mă ţină, / să dorm pe scândura de brad / cu greieri în surdină.” („Nopţi de mai”);

Patos al lucrurilor (Mono No Aware): „Mi-aduc aminte / de fântână din chemare / tot satul se-aduna în vale / şi toţi se minunau / că niciodată n-a secat / a săpat-o dascălul din sat / acum vreun sfert de veac / în amintirea singurei copile / pe care a pierdut-o / în fântâna veche / acu-nţeleg de ce / nicicând nu a secat / era dintr-un suflet curat” („Sufletul fântânii”);

Negativitate, lipsă de spirit, cu conotații din filozofia Zen, de nimicnicie (Mushin): „Mergea agale-n deal căruţa / spre cimitirul palid şi stingher / de cal aproape, eu plângeam / te conduceam fără de ştire // bunica se-apleca peste mormânt / şi îşi plângea măicuţa / lacrimile a trei femei păleau / în faţa durerii de pe clopote // salcâmii umbreau cărarea / în dimineaţa-aceea / măicuţă, te-am iubit şi te-am rugat / lasă mie basmaua ceea // aveam vreo trei ani pe atunci / dar gândeam într-o neştire / aici îţi las o bombonică… / (în buzunarul rece) / basmaua-mi vine mie bine” („Te plânge dimineaţa, străbunică”);

Tristețe a singurătății, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător (Sabi): „Caut realul din vis, / mă împiedic de iarnă, / un ecou divin îmi şopteşte / ceea ce mi-ai spus acum sute de ani… / te cunoşteam de undeva, / râul arunca imagini spre mine, / ploile ştergeau orice urmă; / îmbracă-mă în gheaţă, / atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar.” („Pierduţi prin timp”);

Frumusețe austeră, melancolie, dezolare (Wabi): „ Au înflorit salcâmii / de când nisipul şi-a schimbat culoarea în sânge. / ridică-te, / lasă durerea de pe mormânt / să ţipe în tăcere // nu-şi mai cântă cucul / doina-i cea amară / şi greierii plâng printre salcii / pescăruşii se izbesc de stânci, / sufletul li se prelinge pe buze, / iar lebăda se pierde în neant. / ploaie de vară, încă te aştept” („Ultimul ţipăt”);

Misterul singurătății, al însingurării (Yugen): „Duminica aceea, mamă, avea gust de lămâie / m-ai îmbrăcat în mângâieri şi mi-ai cântat menirea. / îţi miroseau mâinile a poveşti / peste obraji când îmi treceau. // mă legănai pe sobă şi mă suiai în tei / să simt mireasma verii de sub Cloşca cu pui. / îmi reciteai la nesfârşit despre fetiţa din munţi, / iar doi brazi îmi arătau Calea Lactee // sângele a greşit, mamă / dar cineva, peste sânge, bine-a ales / vino şi ţine-mi capul în poală încă o dată / ca pe atunci, în nemuritorul Călineşti.” („Gust de lămâi în Călineşti”);

Simplitate adâncă a formei literare, eleganță, naturalețe (Karumi): „Fugi repede, copilă / ia rufele de pe sârmă / strânge cloşca cu pui / şi intră în casă, la cald, / nori negri se-aruncă peste sat / iar se încruntă Siretul / şi cerul va plânge cu gheaţă / iar va suferi viţa-de-vie / de pe drumuşor, / dar lasă, fugi repede în casă! // mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? // copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună.” („Clopotarul”).

Gândind-mă dus la minunea săvârșirii unei creații, m-am simțit neputincios să încerc o recenzare. Nici nu știam dacă mesajul ajuns la mine este cât de cât apropiat intenţiilor autoarei. Pe de altă parte, chiar aceste îndoieli m-au făcut să decid, cumva redundant şi inutil, să scriu, totuși, despre această carte de poezii. Nu o recenzie, ci numai să reţin unele idei, pentru mine şi, de ce nu, pentru toții grăbiții acestei lumi care nu mai cred că există aer proaspăt și revigorant ca substitut al odihnei în care nu mai facem nimic.

Călătorii prin timp în spațiul natal pe aripile gândului, pe adieri de metafore și simboluri găsesc urme de trecut, devenire în repere prezente, evadări tatonate în viitor. Sunt locuri și oameni și întâmplări (povestite sau trăite) și obiecte care stârnesc memoria, vibrează sufletul, înalță gândul. Întreg spațiul acesta rural este cartografiat din înalturi, măsurat cu pasul, umplut de real și visare, de dor, de iubire, de îngrijorare și de speranță.

Oameni care sunt în amintiri pasagere, oameni care sunt în temerea inevitabilei dispariții, oameni care sunt în speranța nemuririi locurilor dragi. Imagini ce trec din planuri îndepărtate în prim planuri, segmentări ale prezentului cu aduceri aminte, împletiri ale trecutului cu prezent și duioase speranțe în ce va să vină, ne trimit cu gândul la tehnicile artei vizuale. Culori, umbre, unghiuri, distanțe toate sunt exploatate cu știința unui operator de imagine.

Păsări, animale, plante și arbori la mijitul zorilor, la amieze, pe înserat își duc traiul pe meleaguri de anotimpuri, urmărite îndeaproape de un suflet candid planând ca un fluture peste câmpii, ori ca o rândunică în înalt pentru a le cuprinde pe toate.

Cerul și Pământul sunt tărâmuri între care se face o navetă permanentă, fiecare atrăgând-o insistent, cu ispite în fața cărora autoarea cedează temporar, indecis, căutând, comparând, evaluând. Spre cer o îmbie lumina din fiecare fază a zilei, zburătoarele, nevoia de eliberare, iar mai sus încă, străbunii ce au migrat la stele. Pământul o atrage cu gravitaționalul invizibil, o desfășoară pe întinderile lui ce parcă ar avea un epicentru în fântâna satului, un vestigiu divinizat prezentat în glorie și decădere.

Trecutul și prezentul par două falii necontenit mișcătoare ce nu își mai găsesc corespondența. Doar autoarea face efortul conștiet inutil de a le armoniza, odată cu tentativa de armonizare a copilăriei cu maturitatea. Totul este la fel și totul este altfel, tot ce-a murit e renăscut din ce-a fost, altfel. Fragmentele de timp sunt imposibil de clonat.

O atenție specială găsim acordată bunicii autoarei, care, atunci când nu-i apare printre lacrimi de dor asemenea icoanelor cu Maica Domnului, este înfățișată senin cu fațete ale zânelor bune, calde și profund iubitoare. Se simte cum autoarea inspiră aceste seve vitale în ea împuternicind-se și, în același timp, impregnându-se cu iubire, cu dor, cu feminitate. Găsim enunțuri, mai puțin explicite, învăluite tandru într-un mister dureros cu „amintiri despre tata”. Discreție trădată de durere, resentimente și gol.

Lumea întreagă a satului se definește în toate aspectele sale devenind la scara sufletului și minții autoarei un sipet cu valori sentimentale inestimabile pe care îl va avea mereu cu sine în bagajul cu care călătorește în lume și de care nu se va despărți decât testamentar.

Se simte un anume fanatism efervescent al scrierii care dă contururi asemenea dălții mânuite de un sculptor în materie descompusă și solidificată; sau, acolo unde materia este vâscoasă și amorfă, autoarea împlinește munca olarului. O răscolire în amalgamul cuvintelor în căutarea celor potrivite gândurilor nestăpânite ce nu contenesc în cascadă. O istovitoare și superbă trăire a facerii, a reiterării copilăriei, a frumosului ofilit într-un spațiu peren și un timp expirat. Un sentiment acut ca o zbatere pentru descătușarea din înstrăinare, din uitare, din inefabil. Continuitate-discontinuitate, ordine-dezordine, memorie-uitare, divin-profan sunt polaritățile prin care autoarea încearcă să refacă întregul pierdut.

Dacă este greu de identificat la autoare vreo înclinație anume către vreunul din marii literaturii care au abordat rurarul, se poate desluși, totuși, că aproape toți au călăuzit-o în acest periplu prin satul natal. Sesizăm reverberații dinspre Eminescu, Blaga, Coșbuc, Goga, dar și din Marin Preda sau Liviu Rebreanu. Însă chemarea, traseul, mijloacele, obiectivul și destinația poartă incontestabil o amprentă nouă: Raluca Pavel.

Sgraffito 2008 Mihai Olteanu

2012-01-25T10:25:00.001+02:00

Daca pictura este o nebunie, ea este o dulce nebunie, pe care oamenii ar trebui nu numai sa o ierte, dar chiar s-o caute.

Jean-Baptiste Camille Corot

Sgraffito 2008

A Fistful Of Dollars by Ennio Morricone

2012-01-25T10:00:00.000+02:00

Mircea Draganescu - Corabie

2012-01-24T23:13:00.000+02:00

Inima mea mai treaza decâto corabie în plina furtuna
singuratatea permanenta mea stea polarasi batista ta alba fluturîndpansament si stigmat al memoriei
ochiul ciclopic al noptiisfredelindu-mi ca un bisturiumaruntaiele cautând acearealitate inefabila si inexistentasufletul meumoartea prin sete înmijlocul oceanului si insolatia stelelor.

Cel mai frumos si uimitor vers Liviu Druga

2012-01-24T19:26:00.001+02:00

Painter Olteanu Mihai

Avea aproape 3 ani şi se juca în faţa televizorului, pe covor, înconjurată de jucării. Tatăl ei se uita, obosit, la un meci de fotbal – lucru care i se întâmpla foarte rar. Mama ei era în uşă, discutând cu un musafir care tocmai pleca, şi îşi privea odrasla cum vorbea jucăriilor nişte lucruri (aparent?) fără sens. La un moment dat copilul a spus ceva, bramburind în continuare ursuleţii şi păpuşile unele peste altele. Tatăl, adică eu, a rămas interzis. Am pus-o pe Tania să repete. În următoarea secundă, dupa şoc, am crezut că nu am auzit bine. Copilul, fără să-mi răspundă, nici măcar nu a întors capul spre mine, concentrată mai departe la joaca ei şi la dialogul imaginar cu grămada de jucării răspândite pe podea… Mama ei şi vecina au rămas şi ele surprinse. Toţi au rămas surprinşi. Toţi apropiaţii noştri cărora le-am povestit de atunci marea şi inexplicabila întâmplare au rămas surprinşi. Acum a venit şi rândul vostru să rămâneţi… O vreme am crezut că Tania ar fi auzit la televizor acele cuvinte, dar am renunţat repede la ideea că într-o emisiune de desene animate, aşa stupide cum erau şi sunt, vreun personaj ar fi putut spune :
“Dacă nu te-ai fi născut, ţi-ar fi fost dor de tine”.

Maria Tanase Hora Unirii Arhiva!!!

2012-01-24T10:24:00.001+02:00

Ninge cu ceşti de porţelan Şerban Tomşa / Liviu Druga

2012-01-23T23:01:00.000+02:00

Chopin Etude Op. 25 No. 11 "Winter Wind"

Ninge cu ceşti de porţelanŞerban Tomşa
Ninge peste surâsul rusoaicelor blânde şi peste Mirceştii lui Alecsandri.Ninge cu ceşti albe, de porţelan, în care iubitele ne citesc soarta.Ninge.Nu voi uita niciodată noaptea în care tatăl meu mi-a arătat zăpada. Era viscol puternic, tata m-a luat în braţe, cred că eram în scutece, şi a ieşit cu mine pe prispa casei bătrâneşti. Eram orbit şi înecat de fulgii de nea, care mă atacau ca nişte vietăţi de pradă, iar părintele meu s-a aplecat, a luat zăpadă de jos, a strâns-o în pumn şi mi-a întins-o. După cum îi sclipeau ochii, am înţeles că îmi face un dar neobişnuit.Am întins mâna şi am simţit pentru prima dată ce înseamnă frumuseţea.Peste zeci de ani, am încercat să prind, în câteva cuvinte, fulgerul care m-a străbătut atunci din creştet până-n tălpi :
frumuseţea nu se iartă !
zăpadacălcată-n picioaredelupii flămânzi
Nu cred că am reuşit.

Comentariu Liviu Druga
Lupii tineri beau frumuseţea din ceşti de porţelan căci numai ea se aşterne sub boturile lor flămânde. Fără ei n-ar avea nici cine să o admire, nici cine săo ierte.

Poemul Clipele de iubire de Petre Anghel

2012-01-23T22:35:00.005+02:00

Clipele de iubire

de Petre Anghel

Painting by Salvador Dali

Nu înapoi crește timpul, iubito,

Era crescut de la facerea lumii,

De când cuvintele au aprins focul,

Iar munții au ieșit din apă

Că mânzul din întunericul iepei.

Nu-i lua în seamă

Pe văietătorii de timp,

Ei mănâncă zile și ani

Dar nu pe pâine,

Ci pe aripi de vânt

(Metusalem a trăit o mie de ani

Și n-a știut ce să facă din secoli

Drept care e doar o zală din lanț).

Nu trebuie oprit

Și nici ghicit

Cum se va sparge el

Ca balonul din baia prințesei.

(Penelopa nu și-a scăldat nicidată trupul

Cu gândul la Ulys,

Îl aștepta pe el pentru baia de abur).

Oprește cititul,

Nu mai visa,

Chiar acum sparg clipa.

Urmărește cum se dilată

Și naște o lume.

Pictor Olteanu Mihai

2012-01-23T20:39:00.000+02:00

Grafica - Portrete - Tus ( Tehnici mixte )
Pictor Olteanu Mihai

Audio
Zamfir and Sissel Kyrkjebo: Seven Angels (PanFlute)

A murit regizorul Tudor Marascu

2012-01-23T19:30:00.001+02:00

Tudor Mărăscu (n. 10 noiembrie 1940 - d. 22 ianuarie 2012) a fost un regizor român de teatru și film.

Filmografie (regizor)

Bună seara, Irina (1980)

Învingătorul (1981)

Singur de cart (1983)

Încrederea (1984)

Miracolul (1988)

Mincinosul (1995) - film TV

Conu Leonida în față cu reacțiunea (2001) - film TV

Regizorul de teatru si televiziune Tudor Mărăscu a murit, duminica, la varsta de 71 de ani, dupa o grea suferinta, informeaza Agerpres. De-a lungul activitatii sale artistice, Tudor Mărăscu a creat peste 60 de spectacole de teatru si filme, lucrand mult in televiziune.

Tudor Marascu s-a nascut pe 10 noiembrie 1940. Absolvent al IATC (1970), a fost o personalitate a regiei de teatru si de film, fie el de televiziune sau lungmetraj cinematografic. S-a impus cu montari de anvergura pe scena teatrelor importante, abordand in egala masura toate tipurile de piese, de la drame si tragedii la comedie, in virtutea crezului sau ca menirea teatrului este sa aiba cat mai multi spectatori.

A semnat regia a zeci de spectacole, la Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul National din Bucuresti, precum si la teatre din tara. Dintre piesele montate de marele regizor mentionam: 'Doamnele domnului Caragiale' - one woman show cu Rodica Mandache; 'Si totusi Eminescu' de I. Nicolescu; 'Asteptam pe altcineva' de Paul Ioachim; 'Hotel Zodia gemenilor' de Valentin Munteanu; 'Sluga la doi stapani' de Carlo Goldoni; 'Dulcea pasare a tineretii' de Tennessee Williams (premiera in 2005; piesa a fost jucata la sala 'Atelier' a TNB si in stagiunea 2009-2010); 'Harvey' de Mary Chase; 'O dragoste nebuna, nebuna, nebuna' de Tudor Popescu; 'Totul in gradina' de Edward Albee; 'Un regat pentru un asasin' de Peter Karvas; 'Omul care aduce ploaia' de R. Nesh si multe altele.

A semnat, de asemenea regia multor spectacole de televiziune, precum si a filmelor TV: 'In vantul de martie', 'Adio Europa' - serial TV, 'Conu Leonida fata cu reactiunea'. Alaturi de activitatea scenica, s-a impus ca unul dintre numele de prima marime ale regiei de televiziune, cu realizari atat in teatrul, cat si in filmul artistic de televiziune.

De asemenea, biografia sa artistica a evidentiat virtuti de scenarist si regizor de film: 'Buna seara, Irina' (1980), 'Invingatorul' (1981), 'Singur de cart' (1983) - coscenarist alaturi de Laurentiu Fulga, 'Increderea' (1984) - coscenarist alaturi de Vladimir Alexe, 'Miracolul' (1987) - coscenarist alaturi de Ion Baiesu, 'Conu Leonida in fata cu reactiunea' (2001) - film TV s.a. A fost profesor asociat la UNATC 'I.L. Caragiale'.

hotnews.ro

Regizorul Tudor Mărăscu – căruia i s-a decernat Premiu al Senatului UNITER pentru întreaga activitate

Heath Andrew Ledger

2012-01-23T19:18:00.000+02:00

Heath Andrew Ledger (n. 4 aprilie 1979, Perth, Australia – 22 ianuarie 2008, New York City, SUA) a fost un actor de televiziune și film nominalizat la BAFTA, Globul de Aur și Premiile SAG și laureat, post mortem, al Premiilor Academiei Americane de Film. După ce a apărut în roluri la teviziune în anii 1990, Ledger și-a dezvoltat o carieră în film apărând în peste 20 de filme.

S-a lansat și în filme controversate dar și în succese de box-office incluzând peliculele 10 Things I Hate About You, The Patriot, Monster's Ball, A Knight's Tale, Brokeback Mountain și The Dark Knight. Pentru interpretarea lui Ennis Del Mar din Brokeback Mountain, Ledger a fost recompensat cu premiul Criticilor din New York pentru cel mai bun actor în 2005 și în 2006 își adjudecă premiul de “Cel mai bun actor” din partea Institutului de film Australian și este nominalizat la Oscar în 2005 pentru “Cel mai bun actor într-un rol principal și la premiile BAFTA din 2006 pentru “Cel mai bun interpretat un personaj pe nume “Robbie Clark”, bazat pe o perioadă de viață a lui Bob Dylan.

Ca o adăugare la munca lui de actor, de producător și regizor al unor videoclipuri muzicale, acesta a aspirat de asemenea la un post de regizor de film.

La 16 ani, Ledger a optat pentru o absolvire mai devreme a examenelor și a părăsit școala pentru a urma o carieră în actorie. Alături de cel mai bun prieten, Trevor DiCarlo, Ledger a traversat țara cu mașina până la Sydney. S-a reîntors la Perth pentru seria TV Sweat(1996), serial în care a jucat rolul unui ciclist homosexual. În 1996, înainte de debutul acestuia în filmul australian Blackrock, Ledger s-a implicat în drama Roar, produsă de Fox Broadcasting. Aceasta a fost imediat urmată de un rol în Home and Away, unul dintre cele mai de succes show-uri din Australia. În 1999, Ledger a jucat în comedia pentru tineri, 10 Thigs I Hate About You și de asemenea a avut rolul principal in premiatul film, Two Hands, regizat de Gregor Jordan.

Din 2000 până în 2005, a jucat în The Patriot, Monsters Ball, A Knights Tale, The Four Feathers, Ned Kelly, The Order și The Brothers Grimm. În 2001 a câștigat premiul ShoWest pentru starul masculin de mâine pentru performanța sa din The Patriot și A Knight's Tale. Ledger a primit premiul pentru cel mai bun actor în 2005 din partea Criticilor de film din New York și Criticilor de fim din San Francisco pentru rolul din Brokeback Mountain, unde joacă rolul unui fermier din [[Wyoming[[,[[ Ennis Del Mar[[, care are o aventură cu călărețul de rodeo, [[Jack Twist[[, rol jucat de Jake Gyllenhaal. A primit de asemenea o nominalizare la Globurile de Aur pentru Cel mai bun actor într-o dramă și o nominalizare din partea Premiilor Academiei, pentru interpretarea sa. La vârsta de 26 ani, Heath Ledger a devenit unul din cei mai tineri nominalizați vreodată la premiile Oscar pentru cel mai bun actor. În cronica din The New York Times a filmului, criticul Stephern Holden scrie: "Atât domnul Ledger cât și domnul Gyllenhaal au făcut acestă superbă poveste de dragoste, fizic palpabilă. E o superbă interpretare, la fel de bună ca cea mai bună a lui Marlond Brando și Sean Penn. " Într-o cronică a Rolling Stones, Peter Travers afirma: "Interpretarea magnifică a lui Ledger e un miracol actoricesc. El pare să plângă din interior. Ledger știe nu numai cum Ennie se mișcă, vorbește și ascultă, el știe cum să respire. A-l vedea inhalând mirosul unui tricou atârnat în dulapul lui Jack este ca și cum ai masura durerea unei iubiri pierdute."

De asemenea în 2005, Ledger a ilustrat o versiune fictivă a lui Giacomo Casanova în Casanova, o comedie romantică în care joacă alături de Sienna Miller. În 2006, Ledger este invitat să se alature Academiei de Film, Arte si Științe. După Brokeback Mountain, următoarea lansare a lui Ledger a fost o reîntoarcere la rădăcinile lui australiene, jucând alături de Abbie Cornish în Candy, ca o pereche de tineri eroi dependenți care încearcă să se elibereze de dependența lor, într-o adaptare a romanului lansat in 1998, Candy: A Novel of Love and Addiction.

În 2007, este unul dintre cei șase actori care ilustrează diferite etape din viața lui Bob Dylan în filmul I'm not There. Înainte ca Brad Pitt să accepte rolul dupa retragerea lui Ledger din proiect, în decembrie 2007, Ledger trebuia să joace alături de Sean Penn, într-un rol secundar în Tree of Life, regizat de Terrence Malick.

Ledger l-a jucat pe Joker în Cavalerul Negru, film regizat de Christopher Nolan, urmare a filmului din 2005 Batman Begins, care a fost lansat pe 18 iulie, 2008. Cavalerul Negru era în post-producție la momentul morții actorului. David Denby în cronica lui din The New Yorker, afirma ca Ledger îl interpretează pe Joker într-o manieră "sinistră și înfricoșătoare", care după spusele lui îi conferă filmului elementul de succes. Denby conclusioneaza faptul că Ledger "fascinează" în fiecare scenă. Colegii Christian Bale, Maggie Gyllenhaal și Michael Caine militează pentru acordarea premiului post-mortem din partea academiei pentru munca depusă de acesta în film.

The Imaginarium of Doctor Parnassus, în care Ledger a fost cooptat într-un rol secundar important, era încă în producție la data la care a decedat.

Gelu Vlașin - Cavaler al Ordinului Meritul Cultural

2012-01-22T15:21:00.000+02:00

Decretul Nr.28 din 16.01.2012

ARTICOL UNIC

Se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A „Literatura“, domnului Gelu Vlaşin, scriitor.

"Fiecare nouă carte înseamnă un alt început. Privesc lumea din perspectiva îndepărtării de mine și îmi asum condiția existenței prin raportarea la simțire. Nu-mi pot înțelege trăirea dacă lumea nu asimilează prin poezia mea o parte din atingerea îngerilor. Pentru că lumea se reponsabilizează mereu de tot ceea ce înseamnă deasupra – dincolo. Exist în măsura în care reușesc să mă ridic deasupra lumii. Și când sunt acolo, sus, îmi dau seama că de fapt lumea sunt eu. Când reușesc să mă ridic deasupra mea, însemnă că sensul existenței mele capătă un înțeles primordial. Dar ca să mă înalț deasupra lumii a trebuit să învăț zborul."
Interviu in revista Pagini de Cultură - Raul Băştean

Gelu Vlașin este un poet din România și este principalul reprezentant al deprimismului în poezia românească, creatorul platformei online Rețeaua literară.

S-a născut în localitatea Telciu din județul Bistrița Năsăud la data de 30 august 1966, căsătorit cu Cristina Maria Vlașin (artistă de jazz), are un copil, Darius Andrei Vlașin (născut la Madrid în 4 decembrie 2009) și a debutat literar în revista România literară 16/1999 cu o prezentare de Nicolae Manolescu; debutul editorial a fost în 1999 cu volumul de versuri Tratat la Psihiatrie, publicat la Editura Vinea, București, cu o prefață semnată de Nicolae Manolescu și o postfață de Paul Cernat; volumul a fost premiat de Asociația Scriitorilor din București la secțiunea debut 1999 și a fost nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România , 1999.

De asemenea o obținut câteva prestigioase premii naționale și internaționale (Premiul Tertulia Cerro Almodovar - Madrid 2004, Premiul Puertas Abiertas - Madrid , 2002, Premiul acordat de Uniunea Scriitorilor din România - Colocviile Coșbuc - 2000, Premiul pentru debut al Asociația Scriitorilor din București - 1999, Premiul Festivalului Internațional Sighet - 2000, Marele Premiu Ion Vinea - 1999, Premiul Cristian Popescu - 1999, Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu - 1999).

A publicat grupaje de poezie, eseu și critica literara în majoritatea revistelor literare din România precum și în reviste din USA, Canada, Spania, Germania, Franța, Italia, Rusia, Maroc, Argentina, Mexic, Australia, Ungaria și Israel.

Mișcare literară deprimism.

Volume publicate

A publicat până în prezent 7 cărți (6 de poezie și 1 de eseuri - proză)

Tratat la psihiatrie - Editura Vinea, Bucuresti - 1999 / Editura Liternet - 2006,

Atac de panică - Noesis, Bucuresti - 2000 & Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti - 2002,

Poemul Turn - Colecția "Biblioteca București" - Asociația Scriitorilor din București & Editura Azero - 2005,

Ultima suflare - Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti / A.S.B. - 2001 & Editura Liternet - 2003

Don Quijote Rătăcitorul - Editura Eikon, Cluj - 2009

Omul decor - Editura Brumar, Timișoara, 2009

Ayla - Editura Cartea Românească, București, 2011

Activități profesionale

Membru al USR - Uniunea Scriitorilor din România (2000)

Membru în Consiliul Național USR - Uniunea Scriitorilor din România (2009)

Membru în Comisia de Monitorizare și Suspendare USR - Uniunea Scriitorilor din România (2010)

Membru al ASB - Asociația Scriitorilor din București (2000)

Membru în Comitetul de Conducere al Secției de Poezie din cadrul ASB - Asociația Scriitorilor din București (2009)

Președinte Asociația hispano - româna Dialogo Europeo (2007)

Prim-Vicepreședinte al FEDROM - Federația Asociațiilor Românești din Spania (2008)

Președinte al DIVERBIUM - Madrid (2009)

Fondator & Coordonator al platformei online Rețeaua literară

Fondator & Coordonator al clubului românilor de pretutindeni România din Diaspora

Fondator & Coordonator al Clubului de lectură DIVERBIUM din Madrid

Regal Mihai Olteanu

2012-01-21T22:32:00.001+02:00