Incertitudinile credinţei
Cât timp voi încerca să umplu cu pietre marea nesfârşită?
Dispreţuiesc şi libertinii, dar şi credinţa ipocrită.
Voi merge-n Rai sau în Gheenă? Dar mai întâi e-adevărat
C-aceste stranii ţări există? Care din voi le-a vizitat?
La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.
De-aş vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.
Şi tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.
Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?
Atât de larg eşti, Doamne, că nu-i nenorocire
Să n-o împărtăşească şi ultimul atom.
Dar ia aminte bine: de-ai fi şi Tu tot om,
N-ai da nici o smochină pe-aşa o fericire.
Mulţi cată-nţelepciunea în temple şi în Carte.
Pe alţii-i chinuieşte incertitudinea.
Dar unul stând ia pândă deodată va striga:
"Besmetici, adevărul nu e de nici o parte!"
"Ce mare este Domnul!" repetă muedinul.
Adânca desnădejde din glasul lui mă doare.
A cincea oară-i astăzi. Spuneţi-mi, de ce oare
Alah de sus ne-ascultă indiferent suspinul?"
Tu, cel ce arzi şi încă mai arzi, şi-ai merita
Să arzi în focul veşnic, de ce te rogi la zei?
Ce punte-ascunsă-aflat-ai ducând până la ei?
Prin ce putere rară îi vei îndupleca?
Trăit-am ani o sută sub dulcea-Ţi bunătate
Şi-aş mai trăi o sută făcând numai păcate.
Ca să măsor la urmă, din două ce-i mai mare:
Mânia Ta cumplită sau blânda-Ţi îndurare.
Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie,
Şi-ai poruncit de-asemeni ca omul să se-abţie.
Nedumeriţi ne zbatem între porunci inverse.
Cum poţi să-nclini o cupă, iar ea să nu se verse?
Ai plămădit în mine un amalgam ciudat.
Mii de-ntâmplări bizare în.sufletu-mi se-aţin.
Când astfel e tiparul ce mi l-ai imprimat,
Mai bun decât atâta, cum pot eu să devin?
De inima-mi captivă, îndură-te, Părinte,
Şi de-al meu suflet, cupă a lacrimii eterne.
Îmi iartă paşii slobozi ce duc către taverne.
Şi, iartă-mi Doamne, mâna când cupa o cuprinde!
Mi-ai spart ulciorul, Doamne, şi vinul cel curat
În iarbă sângereazâ. Ce-mi mai rămâne-n loc?
Tu mi-ai închis şi drumul spre ultimul noroc.
Ucide-mă, dar află: Tu eşti acum cel beat.
Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăţi în toate
Şi te amuză - aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu eşti şi actor
În propria Ta piesă - şi eşti şi spectator.
În temple şi biserici, moschei şi mănăstiri
Se-ascund cei ce au teamă de-a iadului urgie.
Dar cel care cunoaşte divina măreţie
Nu-şi răsădeşte-n suflet nici rugi nici tânguiri.
Beau vin şi mi se spune de unul şi de altul:
"Să nu mai bei, căci vinul duşman este de moarte
Al lui Alah". Atuncea - zic eu - pentru Prea-Naltul
Voi bea păgânul sânge. E-un act de pietate.
Te chinuieşte gândul că faci mereu păcate.
Din orice bucurie o vină ţi-ai făcut.
E fără rost tristeţea, Khayyām, căci dupâ moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.
Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renunţat la ceruri, la rugi şi cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, Tu ai să vezi Părinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa dintr-un râu.
Hai, s-aruncăm ţărână pe faţa cerului,
Ca să nu-mi vadă cupa, nici sânii tăi de nufăr.
Cui ruga ta s-o dărui, şi renunţarea cui,
Când ceru-i surd şi poate în el şi zeii sufăr?
De la-nceput voit-am să mă cunosc pe mine,
Şi-apoi de mine însumi„ de ce m-ai despărţit?
Şi dacă-n ziua-ntâia m-ai vrut mereu cu Tine,
De ce apoi, bezmetic, în lume m-ai zvîrlit?
Nu-i nici un om pe care absenţa Ta nu-l doare,
Pe toţi iluminatii i-ncântă-a Ta splendoare.
Deşi spre om privirea-Ţi nu vrea să se încline,
Nu-i nimeni să nu fie preocupat de Tine.
În ziua când tot cerul s-o prăbuşi, - când ceaţa
O să orbească aştrii şi s-or întuneca,
Te voi opri pe cale şi te voi întreba:
"Când singur tu mi-ai dat-o, acum de ce-mi iei viaţa?"
O gură parfumată arginţii mi i-a stors
Şi-ncrederea-Ţi în mine a năruit-o vinul.
Urmează Raiul? ladul? Mi-aştept senin destinul.
Căci ladul - cine-l ştie? Din cer, cine s-a-ntors?
Dervişule, aruncă acest văl înflorat
Şi-mbracă-al sărăciei vestmânt neîntinat.
N-ai să mai vezi pe nimeni grăbit să ţi se-nchine,
Dar ai s-auzi cum cântă tot cerul pentru tine.
Ascultă marea taină: când prima dimineaţă
llumina cuprinsul, Adam era deja
Făptura cea mai tristă, şi-ndurerat chema
Să se întoarcă noaptea, să vină iarăşi ceaţa.
O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghiţitură face cât şaptezeci de rugi.
Afar' de vin, nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci.
Spuneţi-mi ce-i mai bine? Să mergi într-o tavernă,
Sau să te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau să ştiu
De-Alah şi altă viaţă, căci stingerea-i eternă.
Sărmane om, nimica tu n-ai să ştii vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.
Încearcă să-ţi faci Raiul, promis de zei odată,
Aici, căci altul poate dincolo nu există.
De ce incertul mâine te tulbură mereu?
Căci nu-ţi stă în putere să-i schimbi de astăzi faţa.
Trăieşte-adânc prezentul! lar mâini? Nici Dumnezeu
Nu ar putea să spună ce taină-ascunde ceaţa.
Dincolo de pământ şi infinit,
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Şi cerul şi infernul sunt în tine."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu