Emil Cioran

Emil Cioran (se naste pe 8 aprilie 1911 la Răşinari si moare pe 20 iunie, 1995, Paris), scriitor şi filozof originar din România, cu reputaţie internaţională datorită operelor sale publicate în limba franceză.

.

.
Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, preot ortodox, a fost protopop de Sibiu, mama sa se trăgea dintr-o familie din mica nobilime transilvăneană. După studii clasice la liceul din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, el a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, simţind, cum se exprima el însuşi, incovenienţa existenţei. În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului lui de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

.

.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937).

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care îi va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima sa lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior Cioran a refuzat toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

.

.
Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea zgomotoasă. În schimb a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni ca Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, Constantin Noica. Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un mare autor epistolar.

Epuizând încă din tinereţe filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele", va constata el mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau înaintea occidentalilor gândirea existenţialistă. Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran, viziune pe care a repudiat-o definitiv mai târziu.

.

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. A fost preocupat de problema morţii şi a suferinţei, fiind atras de ideea sinuciderii. Tema înstrăinării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, reluată mai târziu după război de Albert Camus şi Jean-Paul Sartre, este formulată încă din 1932 de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?" Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului ascuns, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi, mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi cât nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi omul este pe cale să se autodistrugă prin obiectivarea de sine, prin excesul de autoanaliză, de luciditate, de transparenţă.

Opera lui Cioran îşi păstrează actualitatea, fiind comentată de gânditori contemporani importanţi, precum Peter Sloterdijk.

A sti ca mori

A sti ca esti muritor inseamna in realitate a muri de doua ori, ba nu, inseamna a muri de fiecare data cand stii ca trebuie sa mori..

.

Aforisme

Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit.

Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare...

De atata amar de vreme de cand se moare, viul a capatat probabil obisnuinta de a muri; fara de care nu s-ar explica de ce o insecta sau o rozatoare si chiar omul, ajung, dupa cateva sclifoseli, sa crape atat de demn.

X ma insulta. Sunt gata sa-l palmuiesc. Dupa ce ma gandesc, renunt. Cine sunt? Care e adevaratul meu eu: cel care riposteaza sau cel care se retrage? Prima mea reactie e intatdeauna energica; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheama "intelepciune" nu e, in fond decat un vesnic "dupa ce ma gandesc", adica nonactiunea ca prim gest.

Ani de zile, o viata de fapt, sa nu te fi gandit decat la ultimele clipe, ca sa constati, cand te apropii in sfarsit de ele, ca va fi fost degeaba, ca gandul mortii ajuta la tot, doar sa mori nu.

Nu e profund, nu e autentic decat ceea ce ascundem. De unde forta sentimentelor abjecte.

Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.

-Ce faceti de dimineata pana seara?
-Ma suport.

Nu-i pizmuiesti pe cei care au puterea sa se roage, in vreme ce esti plin de invidie fata de posesorii de bunuri, fata de cei care cunosc bogatia si gloria. E ciudat ca te resemnezi cu mantuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecatoare de care se poate bucura acesta.

Nu exista o arta adevarata fara o mare doza de banalitate. Aceea care recurge in mod constant la insolit oboseste repede, nimic nefiind mai insuportabil decat uniformitatea exceptionalului.

Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc.

Nu le ingaduim decat copiilor si nebunilor sa fie sinceri cu noi; ceilalti, daca au indrazneala sa-i imite, se vor cai mai devreme sau mai tarziu pentru asta.

Nu te temi de viitor decat atunci cand nu esti sigur ca te poti omori la momentul dorit.

Nu conteaza decat un singur lucru: sa inveti sa pierzi.

Omul care si-a invins complet egoismul, nemaipastrandu-si nici o urma, nu poate rezista mai mult de douazeci si una de zile, invata intr-o scoala vedantica moderna.
Nici un moralist occidental, nici macar cel mai sumbru, n-ar fi indraznit sa avanseze despre natura umana o precizare atat de infricosatoare, atat de revelatoare.

Ti-ai dori uneori sa fi canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cat din aceea de a-l vomita.

"N-ati avut dreptate sa contati pe mine." Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu si ratatul.

E limpede ca Dumnezeu era o solutie si ca nu se va gasi niciodata una la fel de multumitoare.

Cu cat se indeparteaza de Dumnezeu, cu atat oamenii avanseaza in cunoasterea religiilor.

"... dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii." De-abia s-au deschis si incepe drama. Sa privesti fara sa intelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul in care intelegi, in care intelegi prea mult...

Numai Dumnezeu are privilegiul sa ne abandoneze. Oamenii nu pot decat sa-ti intoarca spatele.

Azi Emil Cioran este un nume consacrat nu numai în România dar şi în Franţa unde este considerat pruintre cei mai mari stilişti ai secolului XX şi este alături de Eliade şi Ionesco una dintre marile valori româneşti pe plan mondial. Ca şi Caragiale (care se "săturase de România" şi s-a exilat, murind departe de ţară), Cioran a scris lucruri aspre despre România şi români. Datr asta nu înseamnă nimic.

Dumnezeu este o temă frecvent tratată de către artişti. Relaţia artistului cu spiritualitatea este transpusă în opera creată, ea însăşi privită ca har divin. Dumnezeu a fost definit, de-a lungul istoriei, ca Absolut ori metamorfozat, ca parte umană. Sub această contradicţie se găsesc ideile filozofice ale eseistului Emil Cioran.

Există o neputinţă în a afla adevărul, care chinuie şi care – datorită imposibilităţii în faţa căruia este pus gânditorul – se transformă, treptat, în negativism. Acest negativism este determinat de latura „demonică” a omului ce se luptă cu raţiunea: „Curios ce obositoare este ideea asta de Dumnezeu. Prezenţa ei în conştiinţă este un surmenaj continuu, o febră ascunsă şi epuizantă, un principiu destructiv” (Lacrimi şi sfinţi).

După o mărturisire proprie (într-un interviu de Gabriel Liiceanu), Emil Cioranu „s-a mişcat tot timpul între nevoia de credinţă şi imposibilitatea de a crede.” Rezultatul la care ajunge nu este unul singur, concret, eseistul oscilând în păreri şi afirmaţii. El este „învinsul” ce „pleacă în căutarea marelui POATE” (Fr. Rabelais). El deţine orgoliul învinsului: „Mi se pare mai uşor să te crezi tu însuţi Dumnezeu, decât să crezi în Dumnezeu.” (Mărturisiri şi anateme)

Încercarea de a crede, credinţa în sine, este un proces lung, obositor, care cere timp şi care, până la urmă, nu duce la nimic. Este aceeaşi frică cu care nu accepţi moartea: „Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa” (Lacrimi şi sfinţi). Dorinţa de a muri este diferită de moartea în sine („Doreşti dorul de moarte şi nu moartea”), căci „suntem superiori morţii doar în dorinţa de a muri.” (Amurgul gândurilor)

Odată cu experienţa de viaţă a scriitorului, sensul vieţii în plan spiritual capătă noi valenţe. Urmând acelaşi tipar contradictoriu, Cioran analizează rolul vieţii şi al morţii: pe de o parte, „Viaţa nu există iar moartea este o stare de vis” (Lacrimi şi sfinţi), pe de alta – „Moartea este sublimul la îndemâna fiecăruia”, Dumnezeu fiind „modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă” (Amurgul gândurilor).

Influenţa religiei asupra umanităţii e evidenţiată de constatarea „pentru fiecare om Dumnezeu este întâia amintire” (Lacrimi şi sfinţi). Există o energie divină ce planează asupra acestei lumi. Trăim, parcă, cu sentimentul „sufocării” ce ne-o provoacă această prezenţă: „În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu” (Amurgul gândurilor). Şi cum „Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu? Neantul suprem” (Silogismele amărăciunii), putem spune că la baza lumii nu a stat cuvântul, ci ideea, Ideea de Dumnezeu, care este „cea mai practică şi mai periculoasa (…). Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.” (Lacrimi şi sfinţi)

Eseistul se află în imposibilitatea de a-l concepe pe Dumnezeu prin suflet: „Toate căile merg de la mine spre el, niciuna de la el la mine” (Amurgul gândurilor). În lipsa credinţei, Cioran încearcă să-l cucerească pe Dumnezeu prin efort: „Acel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” (Lacrimi şi sfinţi). Această cucerire se face pentru sine, Cioran optând pentru un Dumnezeu individual: „În lumea în care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.” (Amurgul gândurilor)

Dumnezeu este perceput ca „un abis privit de jos”. Cioran, la fel ca şi Pascal, a pariat pe Dumnezeu: „Cine a înţeles că lumea aceasta nu întrece condiţia amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios salvându-se din lume, sau să salveze lumea distrugându-se” (Cartea amăgirilor). Scriitorul optează pentru a doua variantă, de autodistrugere în schimbul salvării lumii, căci „omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge.” (Amurgul gândurilor)

Omul nu e consecinţa unei intenţii speciale. Numai noi, oamenii, am inventat ideea de scop. Universul în care trăim este unul plin de contradicţii, în care oamenii sunt îngeri şi demoni. Pascal sesiza că „nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea”. Aflăm în el justiţiarul şi viermele, adevărul şi greşeala, creatorul şi distrugătorul.

Laura Breiner

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe. Dacă limba franceză i-a potolit excesele şi i-a dăruit secretul formei şi al formulării, rădăcinile sale româneşti i-au procurat seva şi vitalitatea care i-au nutrit opera.

Cartile sale:
"Pe culmile disperarii"
, "Silogismele amaraciunii"
, "Istoric si utopie"
, "Indreptar patimas"
, "Cartea amaraciunilor"
, "Exercitii de admiratie"
, "Caderea in timp"
, "Lacrimi si sfinti"
, "Tratat de descompunere"
, "Amurgul gandurilor"
, "Sfartecare"
, "Tentatia de a exista".