George Calinescu

1899 - S-a născut George Călinescu, critic şi istoric literar, dramaturg, poet, prozator, importantă personalitate a culturii româneşti (m.12.03.1965).

Pictor Ciucurencu

George Calinescu - Contraste

Inregistrare din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române

George Calinescu - Poezia lui Eminescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Naştere –	19 iunie 1899,Bucureşti
Profesiune –	academician, critic literar, estetician, profesor universitar, eseist, istoric literar
Naţionalitate –	român
Perioadă activă ca scriitor –	literatura română
Subiecte –	Istoria literaturii române
Mişcare literară –	Modernism
Operă/e de debut –	Viaţa lui Mihai Eminescu
Influenţe –	Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu,Garabet Ibrăileanu,
A influenţat pe –	Alexandru Piru, Adrian Marino,Dinu Pillat, Eugen Simion, Nicolae Manolescu etc.

Profesorii care i-au marcat studenţia sunt Ramiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, şi Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din Bucureşti. 

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi student s-a născut o strînsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o „educaţie literară” de excepţie: „Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenţiei a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârşit, şi o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz îşi începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, şi călătoreşte cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 şi tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului. 

Evident o influenţă indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu şi, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia în deceniul următor.

Cu Alice Vera la Sovata 1930

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din Bucureşti, obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunţii. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alţi scriitori, şi două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eşec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă reţeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experienţă e cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar şi artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărţii de eseuri.

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt îşi extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare şi îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti.

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iaşi şi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, în două etape. Devine conferenţiar al Facultăţii de Litere al Universităţii din Iaşi în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură şi de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iaşi şi un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. După 1947 aceasta din urmă şi-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuşi scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti abia în 1961.. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creanga, ş.a.). Publică, dupa 1945, studii şi eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului şi istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc şi de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanţate, numeroase alte studii, eseuri, a ţinut numeroase conferinţe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică şi după aceea, până în anul morţii, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenţie polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acţiunea romanului. Primul său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix şi Otilia, Cartea nunţii este un eseu despre căsătorie, Bietul Ioanide şi Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide şi apoi şi în Scrinul negru), iar acţiunea lor are în perioada interbelică şi imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc şi în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Şun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Opera lui George Călinescu

Studii scrise în alte limbi

Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

Studii de estetică şi literatură universală

Principii de estetică (1939)

Impresii asupra literaturii spaniole (1946)

Sensul clasicismului (1946)

Studii şi conferinţe (1956)

Scriitori străini (1967)

Ulysse (1967)

Poezie

Poesii (1937)

Lauda lucrurilor (1963)

Teatru

Şun, mit mongol sau Calea netulburată (1940)

Ludovic al XIX-lea (1964)

Teatru (1965)

Proză

Cartea nunţii (1933)

Enigma Otiliei (1938) (iniţial Părinţii Otiliei)

Trei nuvele (1949)

Bietul Ioanide (1953)

Scrinul negru (1965)

Istorie şi critică literară

Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)

Opera lui Mihai Eminescu (1934)

Viaţa lui Ion Creangă (1938)

Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)

Istoria literaturii române. Compendiu (1945)

Universul poeziei (1947)

Nicolae Filimon (1959)

Gr. M. Alecsandrescu (1962)

Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)

Vasile Alecsandri (1965)

Publicistică

Cronicile optimistului (1964)

Ulysse (1967)

Impresii de călătorie

Kiev, Moscova, Leningrad, 1949

Am fost în China nouă, 1953