Sfântul Francisc de Assisi

1226 
Moartea Sfântului Francisc de Assisi


Francisc din Assisi (1182-1226), este un catolic religios italian, fondator al Ordinului Franciscan (sau Ordinul Fraţilor Minori OFM), considerat un sfânt de către Biserica Romano-Catolică. 


Ca şi alţi sfinţi, a murit în miros de sfinţenie

Francisc din Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone (* ca. 1181/1182, Assisi, Italia - † 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi) (it: San Francesco d'Assisi), întemeietorul Ordinului Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei.

Puține sunt personajele anului 1000 care se pot prezenta cu o biografie atât de bogată ca Francisc de Assisi, a cărui viață cunoștea la începutul anului 1300 câteva decade de vieți scrise de cei care l-au cunoscut nemijlocit sau într-un fel cumva mai mediat. Cu toate acestea cronologia sfântului nu este deloc clară. Iată pe scurt datele esențiale ale vieții sale, date tradițional acceptate sau preferate (chiar în urma studiilor critice atente)

Confirmarea Regulei franciscane; Giotto

După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activității sale, dând naștere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de frați, astfel încât – în 1219 – a juns să plinească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o misiune concepută în mod total divers și opus logicii cruciadelor, care pe atunci erau în toi).

Ascultarea și sărăcia, simplitatea și refuzul oricărui privilegiu, umilința și egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit și un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreție și el respectuos față de ierarhia bisericească, chiar și atunci când îi simțea modelele stranii și străine.

Această perioadă a fost însă semnată și de tensiuni puternice atât printre frații săi (care-l urmau) cât și între ei și curia romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viață călugărească deja existente. Francisc dorea cu toată puterea sa să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală și cea călugărească erat în totală contradicție cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici. Reticența curiei, pe de altă parte, provenea din prudență întrucât evoluțiile ne-ortodoxe (sau chiar eretice) a acestor mișcări pauperistice ale vremii erau reale și puternice.

Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viață, deși voia să păstreze cât mai mult revelația originară a viețuirii evanghelice între cei mai neînsemnați. Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a Ordinului, care – ușor-ușor – prindea viață ca urmare a aprobării regulei așa-zise Regula bullata, scrisă cu consulența cardinalului Ugolino, în 1223.

Francisc primind stigmatele: El Greco

În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală și apropape orb. Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imne atât ale literaturii cât și ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor. Simțind moartea foarte aproape și-a exprimat două dorințe: să fie anunțată doamna Iacoba (pe care de altfel o numea „fratelo Iacoba”) care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea și care îi plăceau lui Francisc; a doua dorință a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi însă s-a răzgândit și a cerut să fie pus gol-goluț pe pământul gol.

Francisc a lăsat vreo treizeci de scrieri, scurte de altfel, scrise în dialectul umbrian. În afară de cele două Regului monastice (prima ne aprobată de papă din cauza austerității prea mari, cea de-a doua aprobată și care constituie și azi baza Ordinului Franciscan), între scrierile sale sunt „Admonitiones”, 10 scrisori, „Salutatio virtutum” (Omagiul virtuților), Laudes, o Salutatio B. Virginis (Omagiul Preacuratei Fecioare) și, în sfârșit, acea bijuterie a literaturii medievale și universale: Cântarea fratelui soare, un minunat imn de laudă adresat lui Dumnezeu Creator.

Pentru înțelegerea nealterată a mesajului și carismei sale, textul fundamental este scurtul Testament, datat în 1226, în ultimele zile ale vieții.

Așadar:

Regula non bullata - Regula aprobată verbal;

Regula bullata - Regula aprobată oficial;

Admonitiones - Îndemnurile;

Testament;

Scrisorile;

Salutatio virtutum - Lauda virtuțiilor;

Laudes - rugăciunea numită Laude (în Biserica romano-catolică se recită dimineața de către preoți și persoane consacrate; iar seara, vesperele);

Salutatio B. Virginis - Laudă în cinstea Sf. Fecioare Maria;

Cântarea fratelui soare

Papa Grigore al IX-lea l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Pius al XII-lea l-a declarat patronul Italiei împreună cu Sf. Ecaterina de Siena în 1939.

mormântul Sf. Francisc din Bazilica dedicată lui

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale,
Acolo unde este ură să aduc iubire,
Acolo unde este ofensă să aduc iertare,
Acolo unde este dezbinare să aduc unire,
Acolo unde este greseală să aduc adevăr,
Acolo unde este neîncredere să aduc credinţă,
Acolo unde este disperare să aduc speranţă,
Acolo unde este întuneric să aduc Lumina Ta,
Acolo unde este tristeţe să aduc bucurie.

O, Stăpâne nu te-am căutat atât,
Spre a fi consolat…cât pentru a consola,
Spre a fi înţeles…cât pentru a înţelege,
Spre a fi iubit…cât pentru a iubi.

Deoarece:
Dând…primeşti,
Pierzând…găseşti,
Iertând…eşti iertat,
Murind…reînvii la viaţa eternă!