Rainer Maria Rilke - Copilarie

Curg ale scolii ore nesfîrsite,
cu temeri si-asteptari învolburate.
O, timp ce trece greu, singuratate...
Si-afara: strazi rasuna si sclipesc
si-n piete largi, fîntînile tîsnesc,
iar prin gradini cresc lumi nebanuite...
Si-n haina de copil sa treci prin toate
cum nimeni n-a trecut si nu va trece
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singuratate.

Si de departe sa-i privesti pe-acei
barbati, femei; barbati, barbati, femei,
si pe copii, în altfel de culori trecînd;
o casa ici, un cîine cînd si cînd,
încrederi, spaime mute amestecînd...
O, fioruri, fara rost tristeti, o vis,
o, nesfîrsit abis.

Si sa te joci asa: inele, mingi si roata,
în parcul care încet-încet paleste,
si pe cei mari sa îi atingi cîteodata,
salbaticit de goana si orbeste;
dar linistit, cu pasi marunti, spre seara,
tinut de mîna strîns, sa pleci acasa.
O, întelesuri care-ti scapa iara,
O, teama, o poveri ce-apasa.

Si ore-n sir, sa-ngenunchezi la lac
cu o corabioara; sa o uiti deodata,
caci altele mai mîndre valuri fac,
mai colorate pînze ti se-arata,
si doar la fata mica, scufundata,
te mai gîndesti, ce palida se-ascunde:
Copilarie, oglindire tremurata,
unde pleci? Unde? Unde?