Gabriela Mistral

Gabriela Mistral (n.7 aprilie 1889, Vicuña, Chile - d. 10 ianuarie 1957, New York) este pseudonimul Lucila de María del Perpetuo Socorro Godoy Alcayaga, poetă dinChile, premiată cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 1945.

King Gustav of Sweden presents the prize for literature to Chilean poet Gabriela Mistral on Dec. 20, 1945, in Stockholm.

Motivaţia Juriului Nobel

"... pentru poezia ei, care, inspirată de emoţii puternice, i-a transformat numele într-un simbol al celor mai pure aspiraţii ale întregii lumi latino-americane"

Lucila se naşte într-o familie foarte săracă în orăşelul Vicuña, petrecându-şi copilăria la ţară (tatăl ei şi-a abandonat familia când ea avea vârsta de 3 ani) şi absolvind tot aici şcoala normală, după care, la vârsta de 15 ani, funcţionează ca învăţătoare rurală. Până în 1919 lucrează ca profesoară în diferite şcoli elementare şi licee din Chile.

În anul 1921 devine directoare a liceului de fete din Santiago de Chile, urmând ca în 1922 să fie invitată de guvernul mexican să sprijine reforma învăţământului din Mexic, iniţiată de José Vasconcelos. În Mexic scrie un ciclu de poeme pentru copii, care ajung curând celebre în întreaga Americă Latină.

În acelaşi an călătoreşte în SUA. După 1926 ocupă diferite funcţii care o ţin departe de patrie: reprezentantă a ţării sale la institutul de cooperare de pe lângă Liga Naţiunilor (până în 1934), consul în Brazilia, Italia, Spania, Portugalia, SUA (în Los Angeles).

Bolnavă de cancer şi celibatară, Gabriela Mistral moare la 67 de ani, în 1957, în Statele Unite ale Americii. Trupul neînsufleţit i-a fost adus în ţară, unde i s-au organizat funeralii naţionale.

În memoria ei a fost creat Premiul "Gabriela Mistral", în anul 1979

Gabriela Mistral se afirmă ca poetă în 1914, când câştigă marele premiu la jocurile florale dinSantiago de Chile, iar poeziile sale sunt remarcate de personalităţile literaturii sud-americane ale acelui moment: Rubén Darío, Amado Nervo, Leopoldo Lugones.

Pseudonimul ei este inspirat de la numele scriitorului francez Frédéric Mistral. Marcată de sinuciderea iubitului ei, Romelio Ureta, îşi intitulează primul volum de versuri Sonetele morţii.

Călătoreşte în Statele Unite ale Americii, unde publică primul volum de poezii, (Dezolare, New York, 1922), care-i deschide drumul spre recunoaştere universală. În 1945 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Principalele opere

Sonetos de la muerte (Sonetele morţii, 1914)

Desolacion (Dezolare, 1922)

Ternura (Duioşie, 1924)

La langua de Marti (Limba lui Marti, 1934)

Recado sobre Pablo Neruda (Mesaj către Pablo Neruda, 1936)

Tala (Aşchie, 1938)

Lagar (Cramă, 1954)

Medal

A bea 

Păstrez în amintire gesturile

Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.

În valea Rio Blanco izvorăşte

neastâmpăratul Aconcagua, acolo

vroind să beau, m-am repezit la apa

unei cascade ce-n şuviţe albe

şi îngheţate-şi resfira şuvoiul.

Lipindu-mi gura fremătândă,

m-a ars ca o licoare fermecată.

Trei zile buzele mi-au sângerat de apa

Ce am sorbit atunci din Aconcagua.

În câmpul Mitla, într-o zi cu soare,

cu mers, şi greieri, m-am plecat asupra

unei fântâni, când a venit spre mine

un indian. A vrut să mă ajute

şi, sprijinindu-mă deasupra apei,

el capul mi l-a susţinut aşa cum

oferi un fruct, cu mâinile-amândouă.

Eu beau şi-n apa ceea era chipul

şi-al lui şi-al meu. Atunci înţeles-am 

ca într-un fulger, că necunoscutul

din Mitla, indianul, era carne

din neamul meu străvechi, de la-nceputuri.

În insula numită Puerto Rico,

odihna copleşită de albastru,

trup liniştit, talazuri zbuciumate

şi-o sută de palmieri, părând o sută

de mame. O fetiţă-n joacă sparse

nuca de cocos, dăruindu-mi apa

palmierului, maternă, roditoare.

Şi niciodată-asemenea dulceaţă

nu am băut, cu sufletul şi trupul.

Îmi amintesc, pe când eram copilă,

Că mama-mi aducea ea însăşi, apa

între o gură şi-alta, aplecată

pe vasul de-argilă,-i vedeam faţa.

Cu cât se ridica mai tare mâna-i,

cu-atât se cobora mai jos ulciorul.

Am încă-n suflet valea înverzită,

simt setea şi privirea mamei… Poate

aceasta-i veşnicia:

să fim încă

aşa precum am fost odinioară.

Păstrez în amintire gesturile

Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.

Traducerea Paul Alexandru Georgescu

El mă sărută 

El mă sărută, şi iată-mă acum alta, alta prin pulsul

venelor sale, care-l dublase pe-al meu, prin respiraţia altuia

pe care o simt în respiraţia mea. Trupul

mi s-a înnobilat precum inima mea...

Un parfum de flori în respiraţia mea! Totul prin el,

care se odihni pe mine ca

roua pe ierburi.

Climă 

Ora serii e cea care-şi lasă

sângele desfăşurat peste munţi.

Cineva în această oră suferă ;

o femeie-şi pierde, nedumerită,

în această înserare, pieptul

zdrobit în strângere bărbătească.

Există o inimă unde îşi duce

această seară vârfurile însângerate.

Valea s-a prins de-acum în umbră

şi se umple până sus cu linişte.

Priveşte, însă, cum se-aprinde

de-atâta roşu întregul munte.

Eu încep să cânt mereu la această oră

invariabilul cântec despre lucruri.

Voi fi eu cea care scaldă

culmea aceea cu atâta sânge ?

Îmi duc mâna la inimă şi simt

că trupul meu a primit-o.