MELANCOLIE M.EMINESCU Recita Ion Caramitru

Melancolie  Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă. O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie, În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă; Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se aşează, Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca, Şi străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul - Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul - Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas, Abia conture triste şi umbre au rămas; Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur, Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici - Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. În van mai caut lumea-mi în obositul creier, Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu. Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet repovestită de o străină gură, Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult. Karina