Alphonse de Lamartine

1869
Moartea lui Alphonse de Lamartine, 78 ani


Poet şi politician, membru al Academiei Franceze.

Georges Brassens, 1969.

PENSÉE DES MORTS

Poème d'Alphonse De Lamartine

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon - d. 28 februarie 1869 în Paris) a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze.

Primul - în ordine cronologică - dintre cei patru mari poeţi ai Romantismului francez, Lamartine a intrat în literatură la treizeci de ani, însoţit de aura succesului imediat. Micul volum de versuri, apărut anonim, în 1820, Méditations poétiques (douăzeci şi patru de poezii în ediţia originală), a marcat una dintre datele importante ale secolului trecut, pe care Sainte-Beuve o evoca în aceşti termeni într-o scrisoare către Verlaine, din 19 nov. 1865: “Nu, cei care n-au fost martori n-ar putea să-şi imagineze impresia adevărată, legitimă, de neşters pe care contemporanii au primit-o de la primele Meditaţii…”

Elegiile lamartiniene nu sunt însă o poveste de dragoste, ci meditaţii despre virtuţile înălţătoare ale iubirii, despre timpul ce trece şi ia cu el fericirea noastră, despre fragilitatea vieţii şi eternitatea naturii, singura care poate păstra amintirea clipelor fericite. […] Amintirea este pentru Lamartine experienţa duratei interioare, căutarea nostalgică a timpului pierdut, care reînvie sub impulsul unei senzaţii, prin “miracolul memoriei afective” trăit de toţi poeţii romantici cu mult înaintea lui Proust (Georges Poulet).

În poemul Réponse á Némésis, Lamartine afirmă dreptul şi datoria poetului de a participa la luptele sociale, iar în Ode sur les Révolutions se proclamă un partizan hotărât al progresului social, al ordinii republicane.

Ajuns la crepusculul vieţii, îmbătrânit şi trist, Lamartine reia lira părăsită de mulţi ani, pentru a compune, în 1856, ultimele sale poeme lirice, Le Désert (Deşertul) şi La Vigne et la maison (Via şi casa), tulburătoare meditaţie despre bătrâneţe şi moarte. Acest poem simbolic, meditativ şi trist, este un imn închinat familiei, casei, satului şi muncii, o călătorie în trecut în căutarea tinereţii pierdute, un dialog cu sine însuşi, în versuri de o maiestate gravă şi de o admirabilă supleţe a ritmului, care fac din La Vigne et la maison cântecul de lebădă al unui autentic poet.

Opera

1820: Meditații poetice ("Méditations poétiques");

1823: Noi meditații poetice ("Nouvelles Méditations poétiques");

1830: Armonii poetice și religioase ("Harmonies poétiques et religieuses");

1835: Amintiri, impresii, gânduri și peisaje în timpul unei călătorii în Orient ("Souvenirs, impressions, pensées et paysages pendant une voyage en Orient");

1836: Jocelyn. Episod. Jurnal găsit la un preot de țară ("Jocelyn. Épisode. Journal trouvé chez un curé de village");

1838: Căderea unui înger ("La chute d'un ange");

1839: Reculegeri poetice ("Recueillements poétiques");

1847: Istoria Girondinilor ("Histoire des Girondins");

1849: Raphaël, pagini din anul douăzeci ("Raphaël, pages de la vingtième année");

1849: Graziella ("Graziella");

1856 - 1869: Curs familiar de literatură ("Cours familier de littérature");

1857: Via și casa ("La Vigne et la Maison").

Toamna

Traducere Ion Heliade Radulescu

1830

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi,

Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi!

Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas!

În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.

Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;

Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,

A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind

La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,

Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.

În aste zile de toamnă, când natura-şi dă sfârşit,

Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:

Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,

Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,

Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.

Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,

A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,

Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătând,

Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,

Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.

Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,

Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.

Ce curată e lumina! aerul plin de miros!

L-a murindului privire soarele cât de frumos!

Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar

Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.

În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,

Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămânea?

E putinţă viitorul pentru mine a păzi

O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?

E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns

Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?

Floarea, căzând jos, îşi lasă la zefir al ei miros,

Şi e la soare, la viaţă al ei rămâi sănătos.

Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat

Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

.

Julie, soţia fizicianului Jacques Charles,s-a întâlnit cu poetul

lângă Lac du Bourget, Aix-les-Bains, în Savoy.

În anul următor, Lamartine se întoarce singur. El aşteaptă în zadar.

Câteva luni mai târziu, el a aflat de moartea iubitei sale.

"Lacul" (meditaţie poetica - 1820)

este una dintre cele mai faimoase poeme ale lui Lamartine:

Aceasta compozitie este adesea comparat

cu Tristesse d'Olympio Victor Hugo

Ambiance musicale :

Claude Debussy, La Fille aux Cheveux de Lin,

Pianist Marc McCarthy.

Lacul (Lamartine)

Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea ne-ncetată,
Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?


O, lac! abia-şi sfârşi anul drumul ce iar şi-l găteşte,
Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte,
Viu singur a...m-odihni!


Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca
Şi te sfărâmai tot astfel sub coastele-ţi deşirate,
Unda-ţi plesnind se vărsa.

Imnul nopţii

O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfăţişaţi !
Stele şoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o aţintaţi !
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline !
Pămînte, echole-ţi aromează !
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sînu-ţi cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ţi învolvorează !
Al său sfînt nume cine îl ştie?
Natura glasuri mii a propus,
Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuieşte:
Cin'e acela ce ne smereşte?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfînt?
Însă şi stele, om şi pămînt
Nu ştiu să spuie al său chiar nume.