45 av. JC Early Calendarul iulian
 Ziua de luni este guvernata de Luna. |  Ziua de marti este guvernata de Marte, zeul Razboiului. |  Ziua de miercuri a fost inchinata de romani planetei si Zeului Mercur |  Joia este guvernata de "Marele Benefic" Jupiter |
 Vinerea este guvernata de Venus, planeta iubirii, frumusetii, rafinamentului si simtului artistic |  .Sambata este patronata de Saturn |  Duminică Duminica este guvernata de Soare si este numita "Ziua Domnului". |
Calendarul iulian din perioada romană cu luni, zile şi date ale săptămânii marcate cu ace.
Fragment dintr-o calendarul roman pe vremea împăratului Augustus, zile sunt desemnate prin literele de la A la H (opt zile). Litera N este o zi cu ghinion, F este o zi de bun augur şi C (epileptice) ar putea fi convocată în care, ansambluri generală a oamenilor.
Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria și a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obișnuit de 365 de zile, împărțit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceeace face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele țări până în secolul al XX-lea și mai este folosit încă de mai multe biserici naționale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondența cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferență în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conștient de imperfecțiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcție de echinocțiul de primăvară și luna sinodică (pentru Paște). Uneori, pentru a avita confuziile dintre cele două moduri de datare, se folosește denumirea de Stil Vechi prin comparație cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.
Naşterea calendarului iulian
Anul obișnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie și martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 378 de zile.
Conform scriitorilor romani [Censorinus] și [Macrobius] ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstițiu sau echinox. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranță din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată și arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.
Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, așa cum s-a întâmplat după al doilea război punic și în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetățenii romani obișnuiți nu cunoșteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de orașe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiți ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.
Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zile care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie și decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare fața de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulați, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcționat reforma a fost 46 î.Hr..
În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemați să pună în practică reforma se pare că au înțeles greșit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanță după 36 de ani de la prima greșeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.
Alternanța istorică a anilor bisecți în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deși existența anilor bisecți la fiecare trei ani este confirmată de o inscripție care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învățatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., și a stabilit că șirul de ani bisecți a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9 î.Hr, 8, 12 A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluție acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.
S-au propus și alte soluții. Kepler a propus ca șirul corect al anilor bisecți să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10 î.Hr., 8-12 A.D., etc. În 1883, învățatul Matzat a propus șirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11 î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menționa o zi din anul 41 î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12 î.Hr., sugerând secvența 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12 î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.
În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conținea efemeride (tabel al pozițiilor pe cer ale soarelui, lunii și planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât și în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecți este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de șirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca șirul standard cu an bisecți la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest șir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).
Datele romana inainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiași date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.
Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar și Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. și luna a șasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Și alte luni au fost rebotezate de diferiți împărați, dar noile nume nu au supraviețuit morții inițiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a șaptea lună – September – Germanicus; Nero a redenumit Aprilis – aprilie – Neroneus, Maius – mai – numele de Claudius și Iunius – iunie – Germanicus; Domițian a redenumit September Germanicus și luna a opta – October – Domitianus. September a fost redenumit Antoninus și Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina și Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus și Exsuperatorius.
Mai mult timp decât nume efemerele date de împărații romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile denumirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea și, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă – ianuarie), Hornung (bastard? – februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată - martie), Ostarmanoth (luna Paștelui – aprilie), Winnemanoth (luna pășunatului – mai), Brachmanoth (luna aratului – iunie), Heuvimanoth (luna fânului – iulie), Aranmanoth (luna recoltei – august), Witumanoth (luna lemnului – septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei), Herbistmanoth (luna ierbii - noiembrie), and Heilagmanoth (luna sfântă – decembrie).
Conform învățatului din secolul al XIII-lea Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte și lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea:
30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, și 29, totalizând 354 zile.
El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepția lunii februarie, în total de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecți:
31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, și 30.
El considera că Augustus a schimbat schema astfel:
31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, și 31,
dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem și în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorința ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (și inferioară ca importanță) lui Iulius.
Deși această teorie este răspândită și în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greșit. O pictură murală, care înfățișează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul astfel:
29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, și 29
De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor și Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie și octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menționate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârșit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.
Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării eră să-i numească după cei doi consuli care își inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei își începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiți până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea orașului Roma, ab urbe condita (AUC). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei. Fasti Capitolini, o inscripție care conține o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a. Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentiști adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii își numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paștele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.
Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori și anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiți astfel după Dioclețian, au fost folosiți de creștinii din Alexandria pentru a-și numerota Paștile de-a lungul secolului al IV-lea și al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicțiunea și numele consulului. Indicțiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creștină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotați de la anul presupus al nașterii lui Isus, de 25 martie – Bunavestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie – Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franța anii să fie numărați începând cu ziua de Paște.
Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea țărilor catolice. Țările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar țările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluția rusă, de aceea Revoluția din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian.
Deși țările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naționale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La un sinod de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este și va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 și o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paștele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paștelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză folosește calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paștelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, și anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză și Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian , odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucrainiană și calendariștii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.
1582
Papa Grigore al XIII-lea a instituit o reforme a calendarului iulian
Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582.
Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.
Reuniune a comisiei papale
Structura din calendarul gregorian este similar cu calendarul iulian a Romei antice în vigoare până atunci. Dar vom adăuga o zi, 29 februarie, la fiecare 4 ani. (An bisect).
Calendarul gregorian îmbunătăţeşte aproximaţia făcută de calendarul iulian prin neluarea în calcul a trei ani bisecţi iuliani la fiecare 400 de ani, rezultând un an mediu de 365,2425 zile medii solare, ceea ce duce la o eroare de 1 zi la 3300 ani prin comparaţie cu anul mediu tropical de 365,2422 zile, dar mai puţin de o jumătate de zi prin comparaţie cu anul echinoţiului de primăvară de 365,2424 zile. Amândouă aprecierile sunt mult mai precise decât cea iuliană, care are o eroare de 1 zi la 128 de ani, rezultând din aproximarea anului ca având 365,25 zile.
Pe o perioadă de mai multe mii de ani, calendarul gregorianus va rămâne în urma anotimpurilor datorită scăderii vitezei de rotaţie a Pământului, care face ca durata zilei să crească în timp, (vezi şi acceleraţia de maree şi secunda în plus), în timp ce anul îşi păstrează durata constantă. Echinocţiul va apărea mai devreme cu un număr de zile egal cu [anul în viitor/5000]2. Această problemă este una comună pentru oricare versiune de calendar, inclusiv pentru cel gregorian.
Anul gregorian este împărţit în 12 luni.
Număr Nume Nume popular românesc Lungime în zile
1 Ianuarie Gerar 31
2 Februarie Făurar 28 sau 29
3 Martie Mărţişor 31
4 Aprilie Prier 30
5 Mai Florar 31
6 Iunie Cireşar 30
7 Iulie Cuptor 31
8 August Gustar 31
9 Septembrie Răpciune 30
10 Octombrie Brumărel 31
11 Noiembrie Brumar 30
12 Decembrie Undrea 31
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu