Muntele strigoilor de Gustavo Adolfo Bécquer

Muntele strigoilor

de Gustavo Adolfo Bécquer

I

În noaptea Sâmbetei Morţilor m-a trezit din somn, la nu ştiu ce ceas, dangătul clopotelor. Glasul lor monoton şi etern mi-a adus aminte această legendă pe care-am auzit-o nu de mult în Soria.

Am încercat să adorm din nou. Cu neputinţă! Odată îmboldită, imaginaţia e asemeni unui cal care-o ia razna şi pe care-n zadar îl mai tragi de frâu. Ca să treacă vremea, m-am hotărât s-o scriu, ceea ce am şi făcut.

Am auzit această poveste chiar pe locurile unde ea s-a petrecut, şi am scris-o întorcând capul cu frică de câte ori auzeam zăngănind geamurile balconului, zgâlţâite de vântul rece al nopţii.

Fie ce-o fi, acum am pornit!

— Legaţi cânii, daţi zvon cu trâmbiţele să se-adune vânătorii şi să ne întoarcem în cetate. Noaptea se apropie, şi e ziua Tuturor Sfinţilor, şi ne aflăm pe Muntele Strigoilor.

— Aşa de repede ne întoarcem?!

— Dac-ar fi altă zi, n-aş fi plecat până ce nu terminam cu haita asta de lupi pe care ninsorile din Moncoyo au alungat-o din vizuine. Dar azi nu-i cu putinţă! Nu peste mult va toca de vecer¬nie pentru Templieri şi duhurile celor morţi vor începe să tragă clopotele în bisericuţa de pe munte.

— În bisericuţa aceea ruinată! Bah! Vrei să mă sperii?

— Nu, frumoasă verişoară! Tu nu ştii câte se petrec în ţara aceasta, căci nu-i nici un an de când ai sosit aici de departe. Înfrânează-ţi calul, îl voi aduce şi pe-al meu la pas, şi pe drum îţi voi istorisi această poveste.

Pajii se strânseră în cete vesele şi gălăgioase. Conţii de Borges şi de Acudiel încălecară pe magnificii lor cai şi împreună porniră în urma fiilor lor Beatriz şi Alonso, care mergeau înaintea grupului, la oarecare depărtare.

Cât ţinu drumul, Alonso istorisi cu aceste cuvinte povestea făgăduită:

— Acest munte ce se cheamă azi Muntele Strigoilor a aparţinut Templierilor, a căror mănăstire se zăreşte acolo, pe marginea râului. Templierii au fost războinici şi monahi totodată. După ce a cucerit Soria de la arabi, regele i-a adus din ţări îndepărtate, spre a păzi cetatea la hotarul dinspre pod. în acest chip aduse mare jignire nobililor din Castilia, care ar fi putut singuri s o apere, aşa cum singuri o cuceriseră. Între cavalerii noului şi puternicului ordin şi nobilii din cetate a mocnit câţiva ani, şi în sfârşit a izbucnit, o ură profundă. Cei dintâi îşi hotărniciră acest munte, unde aveau vânat din belşug pentru nevoile lor, dar şi spre desfătare. Ceilalţi se hotărâră într-o zi să pornească o mare hăituială la hotar, în ciuda asprelor oprelişti ale popilor cu pinteni, cum îi numeau pe duş¬manii lor. Glasul ameninţărilor spori şi nimeni nu mai putu să-i potolească, pe unii de a vâna cu orice preţ, pe alţii de a-i împiedica aşa cum hotărâseră. Expediţia pregătită a fost dusă la împlinire. N-aveau s-o ţină minte fiarele pădurilor. Ci dimpotrivă, n-aveau s o uite mamele, căci îmbrăcară lungi straie cernite după feciorii lor. N-a fost o vânătoare, ci o bătălie înspăimântătoare: muntele întreg fu semănat cu cadavre. Lupii, care ar fi trebuit să fie atunci exterminaţi, s-au bucurat de un festin sângeros. În cele din urmă, interveni, cu autoritatea sa, regele; şi muntele, prilej blestemat al atâtor nenorociri, a fost părăsit, iar bisericuţa călugărilor, ridicată acolo, şi în al cărei pridvor au fost astrucaţi laolaltă prieteni şi vrăjmaşi, începu să se ruineze. De atunci se spune că în noaptea morţilor începe să bată singur clopotul bisericuţei, şi duhurile celor răpuşi, înfăşurate în giulgiurile lor, aleargă ca-ntr-o fantastică vână¬toare, prin râpi şi mărăcinişuri. Cerbii încep să mugească cu mare spaimă, lupii urlă, şopârlele scot şuierături înfricoşătoare şi a doua zi se pot zări pe zăpadă urmele picioarelor osoase ale scheletelor. De aceea în Soria i se spune Muntele Strigoilor şi de aceea am ţinut să ieşim din hotarul lui înainte de-a se lăsa noaptea.

Povestirea lui Alonso se termină tocmai când cei doi tineri ajungeau la capătul podului ce ducea la cetate. Acolo îi aşteptară pe ceilalţi, care, după ce se alăturară celor doi călăreţi, se pierdură pe uliţele strimte şi întunecoase ale Soriei.

II

Slugile sfârşeau de strâns mesele; înaltul cămin gotic al palatu¬lui conţilor de Acudiel arunca o vie lucire, iluminând grupuri de doamne şi de cavaleri care în jurul focului stăteau ca de obicei de vorbă, în timp ce vântul biciuia vitrourile ogivelor salonului.

Numai două persoane păreau străine de conversaţia generală: Beatriz şi Alonso. Beatriz urmărea cu ochii, pierdută-n gânduri vagi, capriciile flăcărilor. Alonso privea reflexul focului scânteind în pupilele albastre ale Beatricei.

Amândoi păstrau de o vreme o profundă tăcere.

Duenele istoriseau despre noaptea morţilor, poveşti neguroase în care stafiile şi arătările jucau rolul principal; şi clopotele bisericilor din Soria sunau în depărtare cu un dangăt monoton şi trist.

— Frumoasă verişoară, rosti, în sfârşit, Alonso, rupând lunga tăcere dintre ei, în curând ne vom despărţi; poate pentru totdeauna; câmpiile aride ale Castiliei, obiceiurile ei necioplite şi războinice, straiele ei simple şi patriarhale ştiu că nu-ţi sunt pe plac; te-am auzit suspinând din când în când, cu gândul, cine ştie, la vreun adorator din ţara ta îndepărtată.

Beatriz făcu un gest de rece indiferenţă; un întreg caracter de femeie se dezvălui în acea dispreţuitoare strângere a buzelor sale subţiri.

— Sau poate te gândeşti la fastul Curţii franceze unde-ai trăit până acum, se grăbi să adauge tânărul. Oricum ar fi însă, presimt că nu va trece mult şi te voi pierde... La despărţire, aş dori să porţi cu tine o amintire din parte-mi... Îţi aminteşti de ziua când am fost la biserică spre a mulţumi lui Dumnezeu că ţi-a redat sănătatea pe care-ai venit s-o cauţi în ţara asta? Micul giuvaer care ţinea prinsă pana pălăriei mele ţin minte că ţi-a subjugat privirile pentru o clipă. Ce bine i-ar sta, dacă ar prinde un voal pe părul tău negru! L-a mai prins pe cel al unei mirese; tatăl meu l-a dăruit celei care mi a dat viaţă, şi ea l-a purtat când a păşit în faţa altarului... Vrei să-l primeşti în dar ?

— Nu ştiu dacă în ţara ta, răspunse frumoasa fată, dar în ţara mea un dar primit îţi leagă voinţa. Numai într-o zi de sărbă¬toare se poate primi şi doar din mâinile unei rude... care, chiar la Roma de-ar fi să fi fost nu se poate întoarce cu mâinile goale.

Tonul rece cu care pronunţă aceste cuvinte îl tulbură o clipă pe tânăr, care, când se mai însenină, spuse cu tristeţe:

— Ştiu, verişoară; dar azi e ziua Tuturor Sfinţilor, şi printre ei e şi ziua sfântului tău; zi de sărbătoare e azi, şi de daruri. Vrei să primeşti darul meu?

Beatriz îşi muşcă uşor buzele şi întinse mâna spre a lua giuvaerul, fără să mai adauge un cuvânt.

Cei doi tineri continuară să tacă din nou, şi vocile sparte ale bătrânelor care vorbeau despre vrăjitoare şi spiriduşi se auziră din nou, o dată cu şuieratul vântului ce făcea să zbârnâie geamurile ogivelor şi cu dangătul trist şi monoton al clopotelor.

După câteva minute, dialogul întrerupt se reînnodă în chipul acesta:

— Şi înainte de-a trece ziua Tuturor Sfinţilor, care e şi a sfântului meu şi a sfântului tău, şi în care poţi, fără să-ţi legi voinţa, să-mi laşi o amintire de parte-ţi n-ai s-o faci? spuse el, cu scânteierea unui gând diabolic în privirea-i străpungătoare.

— De ce nu? exclamă fata, înălţând mâna spre umărul drept spre a căuta ceva între cutele largii sale mâneci de catifea brodate cu aur... Apoi, cu o copilărească expresie, adăugă: Ţi-aminteşti de panglica albastră pe care am purtat-o azi la vânătoare, şi care pentru nu ştiu ce simbol al culorii sale mi-ai spus că e emblema sufletului tău?

— Da.

— Iată... am pierdut-o! Am pierdut-o şi mă gândeam să ţi-o dau în semn de amintire.

— Ai pierdut-o ?... Unde ?... întrebă Alonso, ridicându-se din jilţul său, cu o indescriptibilă expresie de teamă şi speranţă.

— Nu ştiu, poate că pe munte.

— Pe Muntele Strigoilor! murmură el pălind şi prăbuşindu-se pe scaun. Pe Muntele Strigoilor!

Şi imediat după aceea continuă cu voce întretăiată şi sufocată :

— Tu ştii, pentru că vei fi auzit aceasta de mii de ori; în cetate, în întreaga Castilie mi se spune regele vânătorilor. Neputând însă să-mi încerc puterea în lupte, ca strămoşii mei, am închinat vânătorii, imagine a războiului, toate avânturile tinereţii mele, toată aprinderea moştenită din neamul meu. Covoarele pe care calcă picioarele tale sunt blănuri ale fiarelor omorâte de mâna mea. Eu le cunosc vizuinele şi năravurile; am luptat cu ele ziua şi noaptea, călare şi pe jos, singur şi în hăituire; nimeni nu poate spune că m-a văzut vreodată pregetând în faţa primejdiei. În altă noapte, aş zbura după această panglică, şi aş fi bucuros ca la o serbare; dar, în noaptea aceasta, nu încape îndoială, în noaptea aceasta, de ce să-ţi ascund? Mi-e frică. Auzi? Clopotele bat, a tocat de vecernie la San Juan del Duero, strigoii din munte vor începe acum să-şi înalţe ţestele îngălbenite dintre buruienile care le acoperă mormintele... Strigoii pe care e de ajuns să-i zărească şi-i îngheaţă sângele din vine chiar şi celui mai viteaz, îi albeşte părul sau e înhăţat în goana lor fantastică asemeni unei frunze smulse de vânt şi purtate în neştire.

În vreme ce tânărul vorbea, un surâs imperceptibil flutura pe buzele Beatrizei, care, când el tăcu, rosti pe-un ton indiferent, aţâţând focul din căminul în care lemnele plesneau şi trosneau, aruncând scântei de mii de culori:

— Oh, pentru nimic în lume! Ce nebunie! Să te duci acum pe munte pentru un asemenea fleac! Într-o noapte atât de întune¬coasă, în noaptea morţilor, şi când cărările sunt pline de lupi!

Spunând această ultimă frază, o rosti în asemenea chip încât Alonso nu putu să nu priceapă întreaga ei amară ironie; împins ca de-un arc, se ridică în picioare, îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut s-alunge teama ce se-ncuibase în capul şi nu în inima sa, şi, cu o voce hotărâtă, exclamă, îndreptându-se spre fru¬moasa fată ce sta aplecată în faţa căminului răscolind focul :

— Rămâi cu bine, Beatriz. Pe curând.

— Alonso! Alonso! spuse aceasta, întorcându-se cu iuţeală. Dar când voi, sau se prefăcu că vrea să-l oprească, tânărul şi dispăruse.

După câteva clipe se auzi galopul unui cal îndepărtându-se. Frumoasa fată cu chipul radiind expresia unui orgoliu satisfăcut, care-i roşea obrajii, ascultă cu atenţie zvonul de copite ce se pierdea din ce în ce, până ce, în cele din urmă, pieri.

Bătrânele nu conteniseră încă poveştile lor cu stafii; vântul ţiuia în geamurile balconului şi clopotele din cetate se auzeau bătând departe.

III

Trecuseră o oră, două, trei; nu mai era mult până să bată miezul nopţii, când Beatriz se retrase în paraclisul său. Alonso nu se întorcea, nu se întorcea, când în mai puţin de o oră ar fi trebuit să fie înapoi.

— Trebuie că i-a fost frică! exclamă fata închizându-şi cartea de rugă¬ciuni şi îndreptându-se spre pat, după ce în zadar încercase să murmure câteva din rugile pe care biserica le consacră de ziua morţilor celor care nu mai sunt.

După ce stinse candela şi trase dublele perdele de mătase, adormi; adormi, căzând într-un somn neliniştit, uşor, nervos.

Douăsprezece ore sunară în orologiul din turn. Beatriz auzi ca prin vis vibraţiile clopotelor, încete, sarde, triste, şi întredeschise ochii. I se părea a fi auzit, o dată cu ele, şoapta numelui ei; dar departe, foarte departe, rostită de-un glas sufocat şi plin de durere. Vântul gemea în geamurile ferestrei.

— Trebuie c-a fost vântul, spuse; şi punându-şi mâna pe inimă, încercă să se liniştească.

Dar inima ei bătea din ce în ce mai violent. Porţile de molid ale paracli¬sului scârţâiră în ţâţânele lor, cu un ţiuit ascuţit, prelung şi strident.

Întâi unele, apoi altele, mai apropiate, toate uşile ce duceau spre paraclisul său începură să scrâşnească, ca la o poruncă, unele cu un zvon surd şi grav, altele cu un plânset lung şi crispat. Apoi tăcere; o tăcere plină de zgomote stranii, tăcerea miezului nopţii, cu un murmur monoton de ape îndepărtate; lătrături de câini în depărtare, un vălmăşag de glasuri, de cu¬vinte neînţelese; ecouri de paşi care se duc şi se-ntorc, un foşnet de straie târşite, suspine su¬focate, răsuflări ostenite de-abia auzite, tresăriri involun¬tare ce vestesc prezenţa a ceva ce nu se vede şi a cărui apropiere se simte, totuşi, în întuneric.

Beatriz, nemişcată, tremurând, scoase capul printre perdelele patului şi ascultă o clipă. Auzea mii de zgomote felurite; îşi trecea mâna peste frunte, asculta din nou: nimic, tăcere.

Cu acea fosforescenţă ce-o capătă pupilele în crizele nervoase, ea vedea siluete fugărindu-se în toate părţile; şi când, holbându-şi ochii, îi fixă asupra unui punct, nimic, întuneric, umbre de nepătruns.

— Bah! exclamă, lăsându-şi capul din nou pe perna albastră a patului, doar nu sunt eu aşa de fricoasă ca acei bieţi oameni care tremură de frică şi sub armură la auzul unor poveşti cu stafii!

Şi închizând ochii, încercă să adoarmă...; dar în zadar făcuse un efort puternic să se stăpânească. Îndată, se ridică mai palidă, mai neliniştită, mai înspăimântată. Nu, nu mai era o iluzie: per¬delele de brocart ide la uşă se dădură deoparte, ca la o atingere, şi nişte paşi înceţi foşneau pe covor; foş¬ne¬tul acelor paşi era surd, aproape imperceptibil, dar neîntrerupt, şi o dată cu ei se auzea un sunet ca de lemn, sau de os. Şi se apropiau, se apropiau, iar mica strană pentru rugă de lângă pat se clătină. Beatriz dădu un ţipăt, învăluindu-se strâns în straiele de pe ea, îşi ascunse capul în ele şi-şi ţinu respiraţia.

Vântul biciuia geamurile balconului; apa izvorului îndepărtat curgea, căzând cu un murmur etern şi monoton; lătratul câinilor creştea în rafalele vântului şi clopotele din cetatea Soriei, unele mai aproape, altele departe, băteau cu întristare pentru sufletele morţilor.

Şi astfel trecu o oră, trecură două, noaptea, un veac întreg, căci noaptea aceea i se păru veşnică Beatrizei. În sfârşit, mijiră zorile: trezită din spaima ei, întredeschise ochii la primele raze de lumină. După o noapte de insomnie şi groază, e atât de frumoasă lumina limpede şi albă a zilei! Dădu deoparte perdelele de mătase ale patului şi se şi pregătea să râdă de spaima trecută, când dintr-o dată o sudoare de gheaţă îi năpădi trupul, ochii îi ieşiră din orbite şi o paloare mortală i se întinse pe obraji: pe mica strană văzuse, în¬sângerată şi sfâşiată, panglica albastră pe oare-o pierduse pe munte, pangli¬ca albastră pe care se dusese s-o caute Alonso.

Când slujitorii alergară îngroziţi să-i vestească moartea primu¬lui născut din neamul Acudiel, care dimineaţa fusese găsit devorat de lupi prin buruie¬nile de pe Muntele Strigoilor, o aflară nemişcată, crispată, agăţată cu amân¬două mâinile de una din coloanele de abanos ale patului, cu ochii holbaţi, cu gura întredeschisă, cu buzele albe, cu membrele înţepenite, moartă, moartă de groază!

IV

Se spune că, după această întâmplare, un vânător rătăcit care-a petrecut noaptea morţilor fără să poată părăsi Muntele Strigoilor, izbutind să vorbească despre cele văzute, în ziua următoare, înainte dea muri, povesti lucruri înspăimântătoare. Printre altele, afirmă că a văzut scheletele vechilor Templieri şi ale nobililor din Soria îngropaţi în pridvorul bisericii înălţându-se la ceasul vecerniei cu o larmă înfricoşătoare: călări pe schelete de armăsari, ei fugăreau, ca pe-o fiară, o femeie frumoasă, palidă şi despletită, care, cu picioarele goale şi însângerate şi dând ţipete de groază, alerga nebuneşte în jurul mormântului lui Alonso.