De-a lungul istoriei, au existat iubiri pasionale, unele durabile şi strălucitoare, altele trecătoare sau discrete, mulţi parteneri preferând iubirea ascunsă, ferită de ochii lumii. Vă prezentăm un nou episod dintr-un serial despre marile iubiri ale planetei.
O frumoasă poveste de dragoste a avut loc între Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, şi Alexandru Ioan Cuza, apreciată de unii, acceptată de Elena Cuza, soţia domnitorului, dar criticată vehement de alţii.
Alexandru Ioan I, primul domnitor al României, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Vaslui. A fost fondatorul României moderne. Militar de carieră, subestimat de negativişti, a făcut dovada unor calităţi de necontestat. A fost un bun conducător, un politician echilibrat, un diplomat desăvârşit, un vizionar fără egal şi artizanul unor realizări de prestigiu într-un stat tânăr, format din două principate pe care predecesorii le lăsaseră de izbelişte.
A fost fiul postelnicului Ioan Cuza şi al Sultanei Cozadini care provenea dintr-o veche familie greco-italiană. Primii ani de şcoală, i-a petrecut la un pension francez din Iaşi, unde a fost coleg cu Alecsandri şi Kogălniceanu. În 1845, a obţinut la Paris licenţa în litere, după care s-a înscris la Facultatea de Drept şi la Societatea economiştilor din acelaşi oraş.
După revenirea la Iaşi, este angajat în armată unde obţine gradul de sublocotenent. Era tânăr şi chipeş. Femeile roiau în jurul său. La vârsta de 24 ani, s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica mai mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Sturdza, rudă cu cele trei neamuri Sturdza, Balş şi Cantacuzino.
Prima relaţie amoroasă extraconjugală a lui Cuza a fost cu Cocuţa Conachi Vogoride, soţia caimacamului Nicolae Vogoride. Rezultatul acestei iubiri pasionale nu a întârziat să apară. Tânărul ofiţer a fost avansat în numai 45 de zile de la gradul de sublocotenent la cel de maior: la 16 martie 1857 era sublocotenent, peste opt zile locotenent, la 14 aprilie era căpitan şi peste alte nouă zile a devenit maior. În 1858 a fost înaintat la gradul de colonel.
În anumite perioade, a fost pârcălab de Galaţi, ministru de interne al Moldovei, locţiitor de hatman şi preşedinte al judecătoriei Covurlui.
După ce a fost ales domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, va fi ales şi domnitor al Munteniei, la 24 ianuarie, eveniment prin care s-a sâvârşit Unirea Principatelor Române.
Măsurile imediate pe care le-a luat, în scopul modernizării ţării au fost multe şi diversificate. Printe altele, a creat instituţii de cultură generală şi de învăţământ mediu. La 12 noiembrie 1859 a înfiinţat Statul Major al Armatei în componenţa căruia intra Secţia a doua, adică primul serviciu de informaţii militare, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu.
În 1860, a înfiinţat Universitatea de la Iaşi. A încheiat convenţii diplomatice cu diferite state, trimiţând la Paris şi Londra pe poetul Vasile Alecsandri, la Viena şi Berlin pe doctorul Ludovic Steege, în Sardinia pe Ştefan Golescu, din echipă făcând parte şi Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Pentru început rezultatele au fost modeste, mai ales că respectivii emisari au avut de a face cu şiretenia partenerilor de discuţii. Datele se transmiteau în ţară folosind un sistem anevoios prin poştă, prin curieri sau prin studenţii aflaţi la studii în Occident.
În anul 1863, renunţă la existenţa a două guverne, unul la Iaşi şi unul la Bucureşti. Va fi un singur guvern care va funcţiona la Bucureşti sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, adus de la Iaşi împreună cu câţiva demnitari fideli. În 1864, înfiinţează Universitatea Bucureşti, Şcoala de Arte Frumoase şi Şcoala de Medicină Veterinară. Poşta şi Telegraful au fost preluate de către stat din mâna unor firme greceşti. În fruntea lor, a fost numit Cezar Librecht, un personaj straniu care va genera ruptura dintre domnitor şi apropiaţii săi. Reforma agrară a satisfacut parţial dorinţa ţăranilor. A pus capăt relaţiilor feudale secularizând averile mănăstireşti.
O parte din aceste măsuri au nemulţumit moşierimea, ducând la apariţia primelor forme ale conspiraţiei. Încep să urzească din umbră două mari reţele ale protestatarilor.
1. Mişcarea separatistă dorea anularea Unirii Moldovei cu Ţara Românească şi revenirea la vechile lor privilegii. Exponenţii acestei mişcări erau Panait Balş, Constantin Şuţu şi altii, unii chiar rude cu Elena Cuza, soţia domnitorului. După arestarea acestora, din documentele găsite se putea constata că Şuţu urma să fie numit de turci domn al Ţării Româneşti în urma scindării de Moldova. La rândul său, Barbu Ştirbei era în program să revină la guvernare.
2. Reţeaua complotiştilor avea ca scop să-l determine pe Cuza să abdice şi să-l expedieze în exil, mai ales că acesta avea intenţia să desfiinţeze Masoneria din care făcea şi el parte. Conjuraţii nu erau alţii decât cei pe care domnitorul îi amnistiase anterior pentru fapte de acelaşi fel: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu şi alţii. Ziarul clandestin Clopotul, condus de Eugeniu Carada, îndemna lumea la revoltă, nesupunere şi asasinat, campania sa ducând la demisia guvernului Creţulescu. Cuza a respins această demisie înlocuind, total dezinformat, tocmai miniştrii ce-i rămăseseră fideli.
Pe de altă parte, factorii principali ce trebuiau să gestioneze bine situaţia erau deconectaţi de realitate. Alexandru Beldiman, prefectul Politiei, şi colonelul Zefcari, comandantul Comenduirii Bucureşti, au fost anihilaţi prin vicleşug, atenţia fiindu-le deturnată prin stratageme atent pregătite. Colonelul Zefcari a fost atras la un joc de cărţi în casa lui C.A.Rosetti, unul dintre complotişti. La masa de joc, conform unui scenariu premeditat, colonelul câştiga mereu, fără să ştie că cei din jur căutau ca, prin acest succes iluzoriu, să-l ţină cât mai mult timp departe de gărzi. Domnitorul nu a fost avertizat că ceilalţi comandanţi trecuseră de partea celor ce doreau înlăturarea lui.
În scopul realizării acestei strategii, pentru a-l compromite pe cel vizat, Constantin Catargi, unul dintre uzurpatori, a direcţionat-o pe Maria, fiica sa cea mare, să ajungă în patul domnitorului. Era o văduvă tânără, frumoasă, ispititoare şi ambiţioasă. Domnitorul era mare amator de aventuri. Între cei doi începuse deja, cu mai mult timp în urmă, o fierbinte poveste de dragoste.
Maria s-a născut la Iaşi în 1835. A fost căsătorită cu un general sârb, a devenit apoi soţia lui Efrem Milos Obrenovici, mort în 1860, cu care a avut un băiat, Milan, viitorul rege al Serbiei. Era mai tânără decât Elena Cuza cu 10 ani, mai frumoasă şi mult mai feminină. Dorea din tot sufletul să ia locul Elenei, motiv pentru care a întrebuinţat toate armele arsenalului feminin.
Domnitorul îi cumpărase o locuinţă pe strada Amzei, nr. 3 din Bucureşti, cu mobilă luxoasă, adusă de la Paris, cu covoare comandate în Orient şi tablouri ale unor pictori celebri.
În urma iubirii pasionale ce a avut loc între ea şi domnitor au rezultat doi copii înfiaţi de Elena, deoarece nu putea să-i ofere lui Cuza acest dar. Cei doi băieţi au primit numele de Alexandru şi Dimitrie. Primul suferea de o boală cardiacă. În 1889 s-a căsătorit cu Maria Moruzi şi după şase luni a murit la Madrid în timpul unei excursii. Cel de-al doilea avea o afecţiune pulmonară incurabilă, motiv pentru care, deprimat, s-a sinucis în 1888, la Ruginoasa.
Gurile rele şopteau pe la colţuri că Elena Cuza a fost deosebit de răbdătoare cu interminabilele aventuri ale soţului. Şi-a permis, totuşi, câteva clipe de consolare în braţele căpitanului Mitică Pruncu şi ale colonelului Mavrichi.
Revenind la noaptea loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, surprins în pat cu amanta, conjuraţii l-au forţat pe domnitor să iscălească actul de abdicare. În orele următoare, Cuza a plecat cu Maria spre Viena. Elena Cuza care dormea în altă aripă a palatului a aflat vestea abia dimineaţa, când cei doi amorezi erau departe. I-a ajuns în cele din urmă, după care toţi trei şi-au continuat exilul la Florenţa, Paris şi Heidelberg.
Se spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei, care încerca să ajungă la soţul său, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Acesta părăsea ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie… Elena va afla abia la 26 februarie că ei ajunseseră deja la Viena. Întreaga familie i-a cerut Elenei să divorţeze, dar chemarea datoriei a fost mai puternică: soţul său era acum un exilat şi ea dorea să-i stea în preajmă. Din relatia lui Cuza Voda cu Maria au rezultat doi fii: Dimitrie si Alexandru. Daca maternitatea înfocatei principese nu poate fi pusa la îndoiala, în privinta lui Cuza se aplica dictonul latin: mater semper certa est, pater incertus... Împreună cu copiii din flori (Elena nu putea avea copii, prin urmare, trecând peste resentimente, i-a înfiat pe cei doi băieţi rod al iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici), şi-a urmat soţul în exil. Oricum, prin testament, Cuza i-a desemnat drept urmasii sai pe cei doi copii. Amândoi s-au stins însa de timpuriu.Dimitrie Cuza a murit în anul 1889 si a fost înmormântat la Ruginoasa. Alexandru Cuza s-a stins de inima, în martie 1890, la Madrid, în Spania; adus în tara, îsi doarme somnul de veci tot la Ruginoasa. A fost casatorit cu o membra a familiei Moruzi, care, anterior, pentru o scurta perioada de timp, fusese sotia lui Ion I. C. Bratianu si-l nascuse pe marele istoric si om politic de mai târziu George I. Bratianu.
Anii de exil ai lui Cuza au fost cei mai fericiţi pentru ea: au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Îşi câştigase respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea. L-a îngrijit, cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii, l-a vegheat când i-a murit în braţe… Avea 53 de ani.Corpul neînsufleţit a fost adus în ţară şi îmormântat pentru început la Ruginoasa, lângă Iaşi. În anul 1944, în intenţia de a fi protejat în faţa invaziei sovietice, a fost mutat la Curtea de Argeş, pentru ca, în final, osemintele să fie depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.În ciuda aventurilor sale amoroase, în ultimul sau act de vointa, testamentul, întocmit cu numai câteva luni înainte de moarte (survenita la 2 mai 1873, în Germania, la Heildelberg), Al. I. Cuza se gândeste numai la doamna Elena si la cei doi fii ai sai.
După moartea sa, Elena s-a întors în ţară. Această doamnă deosebită a murit la puţin timp după aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor. „În dimineaţa de 2 aprilie 1909, la ora 5, îşi dete sfârşitul, desfăcându-se de legăturile sale pământeşti. (…). Fu îmbrăcată în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singură. (…) În urma morţei sale, Mitropolitul Moldovei trimise ordine ca pe tot întinsul Moldovei să se tragă clopotele bisericilor şi mânăstirilor, «pentru ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza»„ (cf. Lucia Borş – „Doamna Elena Cuza”). Este înmormântată la Soleşti. Cu trei luni înainte, la împlinirea a 50 de ani de la Unire, l-a primit pe Nicolae Iorga înconjurat de mai mulţi studenţi, în locuinţa ei din Piatra Neamţ. Avea mari emoţii la vârsta de 83 de ani. Istoricii au considerat-o ca făcând parte din categoria oamenilor – giuvaer, pentru răbdarea şi toleranţa cu care şi-a păstrat căsnicia. Admiratorii nu pot să facă altceva decât să-i preţuiască strălucirea.
Maria Obrenovici s-a sinucis la Dresda, în anul 1876. Există şi bănuiala că a fost asasinată pentru spionaj. A fost adusă la Iaşi şi înmormântată la Biserica Sf. Spiridon, după care a fost mutată în cavoul familiei Catargi, din cimitirul Eternitatea, de către noile autorităţi.
Rafinată și modestă, elegantă , fără ostentație, cultă , dar discretă, Elena Doamna este un distins și înțelept model între figurile feminine ale încrâncenatei noastre istorii.
Pagini romanesti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu