Alexandru Vlahuţă

 Membru al Academiei Române 

pictură de Ipolit Strâmbescu



Icoane şterse


Privesc de la fereastră, gânditor,
Cum soarele se lasă-n asfinţit,
Deasupra lui chenarul unui nor
Cu aur şi rubin pare tivit.


Albastrul cerului acolo-i şters;
Din nor bizare forme se desfac…
Cum le-aş aşterne-n ritmul unui vers!
Dar se topesc… Acum, parcă-i un drac,


În haină de argint înfăşurat,
Stă drept şi ţine-n mână un stindard.
Acu-i un urs… dar iată… s-a schimbat…
I-un popă pletele-ncâlcite-i ard.


O clipă-l văd cu braţele în sus,
Dar flacările lacome-l cuprind,
Un nor de praf se-nalţă la apus,
Încet a nopţii umbre se întind…


În pacea asta sfântă din amurg
Ce trist lucesc a cerului făclii!
Iar clipele vieţii mele curg
Din ce în ce mai reci şi mai pustii.

Alexandru Vlahuţă (n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă — d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”.

pictură de Ipolit Strâmbescu

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleşeşti, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat şcoala primară şi liceul la Bârlad, între 1867 şi 1878, susţinând examenul de bacalaureat la Bucureşti, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare, devenind institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a funcţionat ca profesor la mai multe instituţii de învăţământ bucureştene (Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Editează revista Vieaţa (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coşbuc. Din 1901 a funcţionat ca referendar la Casa Şcoalelor. În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost V. Voiculescu.

Vlahuţă a murit la Bucureşti la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă”.

În prezent un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat exista Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă” .

Caragiale si Vlahuta

"Frate Vlahuta, De ce sa ne facem spaima si inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multa nici mai putina stricaciune decât în alte parti ale lumii, si nici chiar nu s'ar putea altfel. Calitatile si defectele omenesti sunt pretutindeni aceleasi; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucaturi intelectuale si morale, religiuni - precum si toate celelalte rezultate ale locului unde au trait, ale împrejurarilor prin care au trecut - îi pot arata ca si cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însa, în fundul lor, pretutindeni si totdeauna sunt aceiasi. Nu exista pe pamânt speta zoologica mai unitara decât a regelui creatiunii. Între un polinezian antropofag si cel mai rafinat european, alta deosebire hotarâta, nu exista decât modul de a-si gati bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace!

Asadar, sa nu ne mai facem inima rea si spaima gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricata decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefacut înca; nu e pân'acum dospit cumsecade. E înca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frânta; înca nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine sa-i poata comanda; înca nu stie de cine sa asculte - fiindca nu are deocamdata încredere în nimeni... Fript cu lapte, sufla si 'n brânza. N'a ajuns sa cumpaneasca bine ceea ce i se pune împotriva; si astfel înca nu întelege ca în mâna lui ar sta sa-si îndrepteze soarta si sa dispuna apoi de 'ntregul de ea - precum e drept si precum are sa si fie odata. În fine, nu are înca destula îndrazneala sa-si rafuiasca socotelile cu "binevoitorii lui epitropi". Dar cu vremea, trebuie sa vina si asta; trebuie sa vina si întelegerea fara de care nu poate fi o natiune sigura de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei. Românii sunt astazi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una si aceeasi limba (nu ca s'o laudam noi), extraordinar de frumoasa si de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepretuita de filosofie morala, de humor si de poezie - cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netagaduita lui nobila pecetie romanica, latina, care-l arata bun si netagaduit stapân al lor. Din aceasta stapânire seculara a lui rezulta si puterea nebiruita de asimilare a acestui popor, ce înca d'abia pe departe încep a-si simti importanta în lumea europeana. Si de aceea, este asa greu de 'nteles teama ce o au unii de "înstrainarea neamului românesc", "de alterarea spiritului national", de... "pierderea românismului"! Sa se piarza neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar sa ne temem ca are sa se prapadeasca, sa se piarza, asa de azi pe mâine, pâna nici nu s'a ridicat înca bine 'n picioare, un neam de zece milioane!... De ce?... Fiindca un Fanica oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?... fiindca un mutunache maimuteste apucaturile si tonul de boulevardier parisien?... fiindca inteligente tinere îsi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc sa si-o întrebuinteze în a face mai bine decât au facut aceia pe care îi critica?... Tânar, batrân, face omu, individual, ce-i place si ce stie face... Ei, si? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia sa faca; e vorba de ce poate face o lume întreaga... Si lumea îsi vede înainte de mersul ei; faca oricine ce-o pofti... Cine nu merge cu ea înainte si sta, cu gândul la sine - sa-si faca în ceafa cararea, sa critice tot fara a face nimica, sa tâfneasca de necaz ca altii au facut ceva înainte-i ori ca altii vor însemna ceva pentru dânsul - acela îsi crede ziua lui eterna; si, mâine, lumea o sa fie departe de el înainte, si el o sa se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie sa dea câtiva pasi înapoi, ca sa-si ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seama la miscarea ei prudenta!... se va gasi ratacit, ca s'a bizuit a merge cu capul înainte fara socoteala. Oamenii toti mor; unii mai de timpuriu, altii mai târzior... Dar, toti mor; dar numai unii îmbatrânesc: aceia cari nu simt ca lumea merge si ca omul nu trebuie sa se întepeneasca 'n calcâe pe loc, ci trebuie sa se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâtia tineri batrâni si atâtia batrâni tineri... atâtia sdraveni si verzi pâna la chemarea de sus si atâtia ofiliti si muceziti înainte de a fi legat rod... ... Sa se prapadeasca neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Muresul de-a'ndaratelea catre obârsia lor în creerii muntilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, asteptând cu rabdare vremea când sa dea si el culturii si civilizatiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cereasca - fiindca oricum ne-om învârti si ne-om rasuci noi oamenii, legile care stapânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei ceresti sunt si trebuie sa ramâna; caci a puterii acesteia nepatrunse de noi este si omenirea o aratare. Fie data în omenire parte cât mai frumoasa si neamului românesc! Dumnezeu sa te tina în sfânta lui paza! Al tau vechiu, Caragiale" altmariusplus

Vlahuta, Caragiale, Delavrancea

Vlahuta si Delavrancea