Călin Alupi

Călin Alupi (n. 20 iulie 1906, Vancicăuţi - d. 19 septembrie 1988, Iaşi) a fost un desenator şi pictor, reprezentant de seamă al postimpresionismului românesc.

Fiu de ţărani săraci din Basarabia, Călin Alupi va păstra din copilăria şi adolescenţa sa o dragoste profundă pentru natură şi un ataşament particular pentru oamenii şi lucrurile simple, care vor marca întreaga sa operă.

Cu toate că nimic nu-l predestina picturei, vocaţia lui se manifestă spontan la 13 ani, când intră la Şcoala normală din Şendriceni. Profesorul său Nicolae Popovici Lespezi îi descoperi talentul şi-l îndrumă. Intră în 1925 la Academia de Belle Arte din Iaşi, avându-l ca profesor pe Ştefan Dimitrescu, datorită căruia îşi desăvârşeşte bazele în desen.

Cu toate că sărăcia nu-l părăsi niciodată, primii ani sunt marcaţi de o mizerie crudă. Trăieşte în locuinţe salubre şi nu subzistă decât datorită unei slabe burse şi a unui post de custode a Pinacotecei, obţinut prin Ştefan Dimitrescu.

Incepând din 1933, participă la diverse expoziţii de grup şi personale, iar după doi ani este numit profesor suplinitor la Şcoala normală din Şendriceni. Când Nicolae Tonitza începe pictura schitului Durău, îl ia printre ucenicii săi, alături de Baba şi Cămăruţ.

În 1940, cariera sa promiţătoare este curmată brusc fiind mobilzat şi trimis pe front ; va face tot războiul în linea I în condiţii extreme de supravieţuire, cu sarcina de a desena poziţiile inamice. La armistiţiu, se întoarce de la Odesa (pe jos), cu sechele grave : a contractat un ulcer la stomac şi piatră le rinichi care-l vor împiedica, de acum înainte, să urmeze o carieră continuă (va îndura în total zece operaţii până la moarte). Descoperă cu amărăciune că aproape toate tablourile i-au dispărut, distruse sau furate în timpul războiului.

În 1947, devine profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi. Se căsătoreşte cu Sanda Constantinescu Ballif, cu care va avea o fiică în 1950, Antonina Alupi, astăzi pictoriţă şi profesoară de desen la Paris.

În 1954, Belle Artele din Iaşi se desfiinţează; se stabileşte atunci în Bucureşti cu familia sa. Este profesor la Şcoala medie de arte plastice din Bucureşti, până în 1963, când Institutul pedagogic din Iaşi (fostul Bele Arte) îşi redeschide porţiile, şi se întoarce ca profesor. După ce iese la pensie, în 1968, se întoarce în capitală unde mai stă doisprezece ani. Din 1980, revine definitiv la Iaşi, unde va trăi cu soţia până la sfîrşit.

În decursul vieţii sale, expoziţiile s-au succedat la interval de doi sau trei ani: în România mai ales (Saloanele interregionale de arte plastice din Iaşi, Expoziţiile anuale de grafică din Bucureşti, Expoziţii personale, etc.), dar a participat şi la expoziţii internaţionale (Sofia în 1954, şi Varşovia în 1955), a avut expoziţii personale în Italia (Roma şi Trieste, în 1971) şi Franţa (Paris şi Saint-Germain-en-Laye, în 1979). Nefiind un carierist, nu încercă niciodată să-şi promoveze opera executând comenzi pentru Partid, ceea ce explică faptul că fu ţinut deoparte, el însuşi, de altfel, preocupându-se puţin de reuşita socială.

Desenator remarcabil, tablourile sale se recunosc prin tuşa lor precisă şi virilă. Subiecte adeseori simple, şi totdeauna extrase din realitate, ilustrează o înţelegere în profunzime a naturii umane, a peisajelor româneşti şi a oamenilor umili, de care era apropiat (Moş Androne, 1972). Picta repede şi avea darul de a comunica emoţia spontană resimţită în contact cu motivul. Este în ziua de astăzi considerat ca unul din cei mai importanţi reprezentanţi al post-impresionismului românesc.

Opera prin ochiul criticii

Nicolae Tonitza  : E primul an când simt mândria de artist fiindcă am lucrat fără gând de câştig împreună cu ucenicii mei de la Academia din Iaşi, care s-au comportat admirabil, străduind alături de mine, în chip absolut gratuit (...) Am rămas acum numai cu doi : Baba şi Alupi. Foarte bune şi devotate elemente. Baba va pleca şi el pentru că începe Academia de la Iaşi, unde are de dat în toamnă nişte examene teoretice în restanţă. Alupi va rămâne, sper, până mă voi urni eu de aici. Numai să nu mi-l scoată din pepeni şi pe ăsta prostia şi mojicia vreunui călugă.

Nicolae Tonitza, Scrisoare către Cezar Petrescu, 23 octombrie 1936

George Oprescu : Preferinţele mele merg spre cele două capete inciziv tratate, energice,frumos colorate ale lui Alupi. Iată două excelente studii pentru portrete, simple, sincere, aşa cum se cuvine să fie asemenea lucrări.

George Oprescu, în Cronica Anualei de pictură din 1949, Universul, 8 octombrie 1949

Ion Irimescu : Călin Alupi rămâne fără şovăire fidel unei credinţe şi conceptii despre pictură şi despre puterea dramatică a propriului său simţ coloristic, pus în slujba unei idei. Multe din lucrările sale, mai devreme sau mai târziu, îşi vor avea locul cuvenit printre marile valori ale picturii româneşti, iar numele lui Călin Alupi va sta alături de cel al lui Nicolae Popa şi Corneliu Baba, care (în tinereţe), înflăcăraţi de aceleaşi visuri şi idealuri, au pornit împreună la drum, fiecare cu talentul şi destinul său.

Ion Irimescu, Convorbiri Literare, nr 7, iulie 1986

Valentin Ciucă : Călin Alupi aparţine, cu excelenţă, generaţiei de aur a picturii româneşti, cu statut de egalitate valorică faţă de iluştrii săi congeneri Corneliu Baba şi Ion Irimescu. A traversat cu demnitate şi cu o impecabilă rectitudine morală vremea, bulversantă pentru artist, a frustrantelor comisii de îndrumare, a absurdelor principii impuse de modelul realismului socialist. Nefiind tentat să cedeze imperativelor timpului, a preferat condiţia unui marginalizat. Este de precizat faptul că, în spaţiul românesc, puţini au abordat pastelul cu talentul dar şi cu exigenţa lui. Lecţia lui Stefan Luchian, rămasă fără urmări vreme de deceni, şi-a aflat în Călin Alupi un înzestrat continuator.

Valentin Ciucă, Farmecul pastelului.

Grigore Ilisei : Artistul este unul din aceia care nu se mai satură umblînd prin natură. El găseşte tot timpul prilejuri de încântare în cele ce îl înconjuară. Pentru a-şi putea transcrie bogăţia trăirilor, emoţiilor sale, Călin Alupi apelează la o tehnică mai potrivită transpunerii spontane şi anume pastelul. Culorile de creion au căldură, iar nuanţele ce se pot scoate sînt de-a dreptul luxuriante. Dacă scheletul construcţiilor este simplu, în schimb cromatica pastelată se dovedeşte rodul unei elaborări migăloase.

Grigore Ilisei, Un poet al pastelului, Cronica, februarie 1985

Crezul lui Călin Alupi

"Nepriceput în înconjurări de orice fel, încerc să redau cu sinceritate lumii ceea ce îi datorez - gama emoţiilor trăite în faţa formelor şi culorilor ei niciodată prea sărace pentru a trebui să le inventez. Dedic un loc deosebit luminii şi cromaticii peisajului românesc, acestei ţări mândre şi binecuvântate între toate ţările de pe pământ, în care cu grijă sunt adunate şi aşezate toate celelalte frumuseţi."

1988 - 19 septembrie : se stinge din viaţă la Iaşi, fiind inmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi

Mama artistului