Théodore Géricault

Autoportret 1808

Théodore Géricault (n. 26 septembrie, Rouen - 1791 - d. 26 ianuarie 1824, Paris) a fost un important pictor şi litograf francez, exponent al romantismului în pictură.

Géricault s-a născut în anul 1791, la doi ani după izbucnirea Revoluţiei Franceze. Anii de tinereţe corespund perioadei războaielor napoleoniene. Este martor al unor vremuri de răscruce, când o lume învechită se prăbuşeşte şi cedează locul unei noi epoci care se naşte. Creaţia lui Géricault poartă semnul transformărilor istorice ale unei epoci marcate de contradicţii. Operele artistului reprezintă, sub anumite aspecte, o continuare a drumului ales de Jacques Louis David, deşi cuprind accente inovatoare, romantice, prevestind în acelaşi timp realismul.

Jean-Louis-André-Théodore Géricault s-a născut la Rouen, pe 26 septembrie 1791. Tatăl său era moşier şi făcea comerţ cu tutun. În anul 1796, familia Géricault se mută la Paris. Théodore începe să frecventeze cursurile prestigiosului liceu parizian Licée Royal (astăzi: Louis-le-Grand). Are două pasiuni: desenul şi caii. Vrea să devină pictor. Atracţia pe care o nutreşte pentru cai îl face să intre în atelierul pictorului Carle Vernet (1758-1836), care se bucura de faima de mare specialist în pictura de cai. 



Louis Alexis Jamar - Portrait of Theodore Gericault


Géricault nu va sta mult în atelierul lui Vernet. Din anul 1810 se hotărăşte să ia lecţii de la Pierre-Narcisse Guérin (1774-1833), elev al lui Louis David. În atelierul lui Guérin, Géricault îl va întâlni pe Eugène Delacroix. Şcoala clasică a lui David îi este totuşi străină temperamentului său. Géricault respinge culoarea fără viaţă, finisarea armonioasă, desenul minuţios, precum şi imobilitatea rece - caracteristice lui Guérin, preferând spontaneitatea, dinamismul şi lucrul după modele vii.

Adesea merge la grajdurile de la Versailles, unde desenează cai. În februarie 1811 se înscrie la École des Beaux-Arts din Paris. Cu sprijinul financiar al tatălui său este scutit de serviciu militar.

Prima sa operă importantă este Ofiţer de vânători din garda imperială (1812), imagine a victoriilor pe câmpurile de bătălie în timpul imperiului, tablou expus la Salonul din Paris în acelaşi an. Debutantul a fost aclamat ca un maestru, repurtează un succes de prestigiu - la vârsta de douăzeci şi unu de ani - şi primeşte medalia de aur. Tabloul reprezintă un ofiţer al Gărzii lui Napoleon călare pe un cal ridicat în două picioare. Ofiţerul se întoarce în şa pentru a da cu sabia semnalul de atac. Suprafaţa portocalie din partea dreaptă sugerează câmpul de luptă. Géricault renunţă la estetica panoramei şi prezintă doar un fragment dintr-o scenă de luptă, şi nu întregul câmp de bătălie, aşa cum se obişnuia în acea vreme.





 Doi ani mai târziu, pictează tabloul intitulat Cuirasier rănit părăsind câmpul de luptă, care poate fi interpretat ca o completare a celui anterior. Realizarea Cuirasierului rănit este mai elaborată, mai impresionantă, culorile sunt mate şi mai întunecate. Dramatice şi monumentale, aceste două tablouri ecvestre suscită un deosebit interes la Salonul din 1814, într-un Paris ocupat de armatele străine învingătoare, după prima abdicare a lui Napoleon.

În 1814, Géricault - tânăr om de lume, elegant şi seducător - se îndrăgosteşte de Alexandrine Caruel, tânăra soţie a unchiului său. Această legătură furtunoasă, care va dura mai mulţi ani şi din care va rezulta un fiu, Hippolyte-Georges, se dovedeşte nu numai scandaloasă dar şi plină de consecinţe negative pentru artist.

După abdicarea lui Napoleon, Géricault înrolează printre muschetarii regelui Ludovic al XVIII-lea. Acest episod, în special retragerea din Paris în faţa armatei lui Napoleon revenit de pe Elba, este descris în romanul lui Louis Aragon, "Săptămâna Sfântă" (1958).

În anul 1816, după cea pierdut un concurs pentru "Premiul Romei", Géricault - unic moştenitor al averii mamei sale - se hotărăşte să plece în Italia pe proprie cheltuială. În drum, se opreşte pentru pentru o lună la Florenţa, unde admiră colecţiile din Gallerie degli Uffizi, precum şi monumentele funerare ale familiei de Medici executate de Michelangelo. În bisericile din Roma este atras în special de unele din operele lui Caravaggio, precum şi de frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină. Îl studiază pe Rafael şi admiră desenele lui Jean Auguste Ingres, care se afla de asemenea la Roma.

În toamna anului 1817, se află din nou la Paris. Timp de aproape nouă luni munceşte fără odihnă la compoziţia Pluta Meduzei. În iulie 1816, fregata marinei regale "Meduza" se loveşte de o stâncă în apropierea coastei de apus a Africii. Căpitanul neexperimentat, împreună cu ofiţerii şi funcţionari superiori care se aflau pe navă iau în posesie cele şase bărci de salvare, abandonând naufragiaţii în ciuda codului de onoare al marinei. O sută patruzeci şi nouă de persoane, majoritatea soldaţi, se îmbarcă pe o plută improvizată care pluteşte în derivă timp de treisprezece zile. Doar cincisprezece naufragiaţi supravieţuiesc şi au putut fi salvaţi, după ce pe plută s-au petrecut scene de groază. Géricault, tocmai întors din Italia, este în căutarea unei teme contemporane captivante pentru un tablou de mari dimensiuni. Istoria "Meduzei" îl captivează, execută în atelierul său macheta plutei, se întâlneşte şi cu foşti naufragiaţi, dorind să înţeleagă atmosfera care domnea pe plută. Ezită la alegerea unei scene concrete, în cele din urmă se hotărăşte asupra momentului în care naufragiaţii observă în depărtare pânzele bricului "Argos" care le va aduce salvarea. Rezultatul a fost un tablou, care la expunerea la Salonul din 1819 va trezi multe controverse şi comentarii, cu caracter mai mult politic, decât artistic. Pluta Meduzei este, mai presus de orice, o revoluţie în pictură, iar în istorie intră valoarea artistică a tabloului şi nu interpretările politice. Scena prezentată atât de realist a fost subordonată regulilor riguroase ale compoziţiei clasice. Ecoul romantic este determinat de gama de culori şi de jocul de lumini şi umbre.

În anul 1820, Géricault pleacă în Anglia împreună cu prietenul său, litograful Charlet. Pluta Meduzei urmează să fie expusă la Egiptian Hall din Londra. Prezentarea are un succes răsunător la critică şi public. Géricault se familiarizează cu tânăra pictură engleză, entuziasmul său este stârnit de lucrările lui John Constable şi William Turner. În decembrie 1821, pictorul se întoarce la Paris. Duce o viaţă agitată plină de distracţii, este însă chinuit de episoade de depresie. În primăvara anului 1822, cade de câteva ori de pe cal, ceea ce duce la ruinarea sănătăţii. Operaţii numeroase nu-l salvează de la sfârşitul tragic. Medicina timpului nu este în stare să facă faţă suferinţei sale: leziunea traumatică a coloanei vertebrale. Este condamnat la imobilitate deplină. În ciuda suferinţelor, reuşeşte să picteze vestitele portrete ale "monomanilor", realizează câteva gravuri, litografii şi tablouri reprezentând cai de curse.

La sfârşitul anului 1823, starea sănătăţii artistului se înrăutăţeşte. La capătul puterilor, mai încearcă să picteze luându-şi ca model...propria palmă: "Priviţi! Ce pictor, ce sculptor a mai reuşit să creeze o mână atât de flexibilă, de suplă ca aceasta ?" Théodore Géricault moare pe 26 ianuarie 1824, în vârstă de numai treizeci de ani. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.









Alienaţi mintal din Spitalul Salpêtrière, Paris ("Les monomanes")
În anul 1822, Géricault primeşte o propunere neaşteptată pentru o lucrare originală din partea doctorului Étienne-Jean Georget (1795-1828), medic specialist în boli mintale. Printre altele, el a elaborat o teorie a "monomaniei", pe care a definit-o ca "nebunie parţială bazată pe o singură obsesie". În cartea pe care o pregătea, medicul descrie diferite tipuri de monomanie pentru care are nevoie de ilustraţii corespunzătoare. Géricault pictează portretele mai multor bolnavi internaţi în spitalul Salpêtrière: un monoman pedofil, o bolnavă cu mania obsesivă a jocurilor de noroc, o bolnavă care personifică invidia etc. Numai o parte din aceste tablouri s-au păstrat până în prezent. Aceste chipuri se caracterizează prin îmbinarea încărcăturii emoţionale intense cu forţa de expresie concentrată. Forma atipică a tablourilor aminteşte de portretele englezeşti care înfăţişează personajele doar până la brâu, pe un fundal întunecat.






Invidia sau Hiena din Salpêtrière - Musée des Beaux Arts, Lyon

Cleptomania - Musée des Beaux Arts, Gent


Mania jocurilor de noroc - Muzeul Louvre, Paris


Mania grandoarei militare - Sammlung Oskar Reinhart, Winterthur