George Cosbuc

- 1918 - A murit poetul George Cosbuc (n. 20.09.1866);

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Debutul literar

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”. Referirea este făcută la revista de informare pedagogică şi literară Şcoala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, G. Coşbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificaţie, cu solide studii umaniste de limba latină şi greacă, filosofie şi istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică şi prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundaţional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societăţii de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva: „Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile ştiinţifice ...”. Începând din octombrie 1882, membrii societăţii elevilor gimnazişti din Năsăud redactează publicaţia liceului, Muza Someşeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri şi observaţii critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coşbuc, altele urmând a fi citite de autor în şedinţele societăţii, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a şasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva îl alege ca preşedinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aş vrea să fiu, semnată tot C. Boşcu, purtând indicaţia „după Petöfi”.

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr. 183-190 din 5/17 - 8/28 decembrie 1884). G. Coşbuc transmisese vasta compoziţie din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filosofie. I. Slavici, conducătorul Tribunei, îşi va reaminti mai târziu acest debut: „Într-una din zile am primit la redacţiune, pentru «foiţa» (rubrica literară permanentă) Tribunei, un manuscript, curat şi citeţ, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boşcu şi plicul fusese pus la poştă din Cluj. Mi se părea lucru învederat că acel Boşcu e-ncepător, student la Universitatea din Cluj, şi mă bucuram. căci n-o fi poate, adevărat că ziua bună de dimineaţă se cunoaşte, dar nu mai încape nici o îndoială că cei în adevăr aleşi chiar de la începutul lucrării lor îşi dau destoiniciile pe faţă. Mi-a plăcut snoava şi am publicat-o ...” Credincios ziarului în care şi-a făcut adevăratul debut literar, Coşbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulţi ani, chiar şi după ce se va stabili în Bucureşti.

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacţia Tribunei, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, de Septimiu Albini, toţi oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată şcoală literară. 

 În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creaţii ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârşitul volumului Balade şi idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Până la apariţia poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută şi mai apreciată scriere a lui George Coşbuc.

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1890, George Coşbuc este invitat la o nouă şedinţă a Junimii. Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şi Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi Maiorescu îi aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic. Deşi sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

 

Ţara pierde un mare poet ...

„La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

 

Poezia erosului rural şi a naturii

Rada (1889)

La oglindă (1890)

Nu te-ai priceput (1889)

Supţirica din vecini (1893)

La pârâu

Baladă

Dragoste învrăjbită

Cântecul fusului (1893)

Fata morarului (1889)

Duşmancele (1893)

Numai una! (1889)

Scara

Spinul (1893)

Rea de plată (1891)

Recrutul

În zori

Pierde-vară

Vara (1892)

După furtună

Seara

Ştrengarul văilor

Vântul

Pace

Noapte de vară (1893)

Nuntă în codru

Concertul primăverii

Vestitorii primăverii

Iarna pe uliţă

În miezul verii

Cântec (1900)

Poezia marilor evenimente din viaţa satului

Nunta Zamfirei (1889)

Moartea lui Fulger (1893)

Poezia evocării trecutului şi a Războiului de independenţă

Decebal către popor

Moartea lui Gelu

Paşa Hassan

Oltenii lui Tudor

Un cântec barbar

Cetatea Neamţului

Povestea căprarului

Trei, Doamne, şi toţi trei

O scrisoare de la Muselim Selo

Dorobanţul

Cântecul credinţei

Coloana de atac

Lirica de atitudine socială

Noi vrem pământ

Lupta vieţii

Pentru libertate

In opressores

Hora

Doina

Lângă leagăn

Un cântec barbar

Ex ossibus ultor!

Spânzuraţi-l, de-i mişel

Poezii de atitudine patriotică

Graiul neamului

Ţară avem şi noi sub soare

Sus inima

În şanţuri

Poetul

Spadă şi corăbii

Balade pe motive străine

Baladă albaneză

Fatma

Puntea lui Rumi

Regina ostrogoţilor

El Zorab

Lordul John