Despre proşti şi prostie, fără număr de Costin Tuchila

Nu am numărat definiţiile aforistice şi maximele despre proşti şi prostie, pe care vi le pun la dispoziţie. Nu se cade să le numărăm, ele sunt infinit mai puţine decât numărul proştilor, care este – repetiţia devine inevitabilă – infinit, prostia fiind, după cum se ştie, nemuritoare. Un prozator american contemporan, Harlan Jay Ellison, formula o aserţiune dezarmantă: „Cele mai comune două elemente ale universului sunt hidrogenul şi prostia.” Chiar aşa să fie? Fără a căuta răspunsuri – din nou, nu se cade –, să transcriem pentru început fraza, puţin dătătoare de speranţă, a lui Albert Einstein: „Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umana; iar de cea din urmă sunt foarte sigur.” Dacă Einstein n-ar fi adăugat a doua propoziţie, am fi zis, vorba aceea, românească, „mai treacă-meargă”. Dar cu ea… Dar să nu cădem în capcana disperării. Ar fi, în context, un semn de – nici mai mult, nici mai puţin – prostie. Aşa că, în linişte şi dacă se poate cu o vagă urmă se speranţă strecurată într-un colţişor al cugetului, să urmărim „desfăşurarea”: „Nimic mai temerar decât prostia.” (Menandru). În Septuaginta, traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă, făcută de 70 de înţelepţi evrei în secolul III î. Hr., citim: „Când vorbeşti cu un prost, este ca şi când ai vorbi cu un adormit; când ai sfârşit, el te întreabă: «Ce este?»” Cu un veac înainte, Sofocle ar fi spus că „prostia este sora cea mai apropiată a răutăţii.” Eschil, cântăreţul epocii eroice, era oarecum îngrijorat, neimaginându-şi probabil ce adevăr peren scoate la iveală: „Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.” La patru veacuri distanţă, Cicero afirma, pe un ton radical, acelaşi lucru: „Nimic nu poate fi mai insuportabil decât un prost norocos.” Prostia în varianta lui Euripide: „Poate să spună cineva lucruri înţelepte unui prost, că tot i se va părea că nu vorbeşte bine.” Democrit: „Celor fără minte nu vorba le este spre învăţătură, ci nenorocirea.” Şi tot el: „Mare pagubă aduc proştilor cei care îi laudă.” Înţelepciunea indiană sintetiza în Mahabharata: „Fericită este viaţa celor proşti care nu ştiu ce înseamnă defecte şi care le văd pretutindeni (numai la ei nu); fiind ei înşişi vrednici de ocară, ei spun că alţii sunt aşa.” Trăsătură, fireşte, definitorie a prostului, dacă ar fi numai ea… „Nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ceea ce face el e bine”, nota Tertulian, scriitor creştin, născut la Cartagina la mijlocul veacului al II-lea d. Hr. Ca să rămânem oarecum în context, iată o tristă formulare, uşor patetică, desprinsă, din nou, din Septuaginta: „Să-l plângi pe cel mort, căci îi lipseşte lumina; să-l plângi şi pe cel prost, fiindcă îi lipseşte mintea. Pe cel mort să-l plângi cu duioşie, căci a găsit odihna; dar viaţa celui nătărău e mai rea decât moartea. După un mort eşti în întristare şapte zile, dar cu un prost sau cu un nelegiuit eşti în întristare în toate zilele vieţii lor.” Aserţiuni pe care le pronunţăm adesea sunt vechi de când lumea: „Prostul se impune atâta timp cât nu deschide gura.” – Chanakya, prim-ministru al primului Imperiu Chandagupta (cca 350–283 î. Hr.) Acelaşi formula plastic: „O mulţime de proşti, care trăiesc împreună ca animalele, întunecă tot ce-i excelent, ca nourii soarele.” Proştii or trăi ei ca animalele, numai că nu seamănă deloc cu ele, pentru simplul motiv arătat de Jules Renard: „Prostie omenească. «Omenească» e de prisos: numai oamenii sunt proşti.” Continuăm cu maxime din vechime, preluând de la enigmaticul poet Kalidassa o undă de optimism: „Şi cel prost se deşteaptă în contact cu cel inteligent.” Din înţelepciunea indiană, desprindem, cu oarecare îngrijorare, o definiţie perenă a avantajelor pe care le are prostul: „O, nerodule, bucură-te de prostia cea uşor de dobândit. Prostul are opt avantaje: n-are griji, mănâncă şi vorbeşte mult, doarme zi şi noapte, nu meditează asupra dreptăţii şi nedreptăţii sau asupra vreunei alte chestiuni, e indiferent la cinste şi la ocară, pune picioarele sale pe capul tuturor… şi trăieşte mult.”(Udbhata). Vă propun un exerciţiu: citiţi şi reciţi această definiţie şi încercaţi să decodaţi sensurile ascunse în caricaturile, absolut extraordinare, ale lui Leonardo da Vinci, pe care le vedeţi în imaginea alăturată. Ce ascund oare aceste chipuri, dacă într-adevăr ascund ceva? Leonardo da Vinci, Caricaturi Trecem la epoca modernă. Şi cităm, cu gândul la maxima pesimistă a lui Schiller, după care: „Cu prostia înşişi zeii se luptă în zadar.” (Fecioara din Orléans). „Prostul, înţelept se crede, şi numai înţeleptul îşi vede prostia.” (William Shakespeare). „Un neghiob, drept neghiobie / ia tot ce nu ştie.” (Lope de Vega) „Mai bine prost împreună cu toţi decât singur deştept, spun capetele politice. Căci, dacă sunt toţi [proşti], nimeni nu e mai prejos; iar dacă cel deştept e singur, el trece drept prost.” „Proşti sunt toţi cei care par, şi jumătate din cei care nu par.” „Cel mai mare prost e acela care nu crede că este, şi care spune despre toţi ceilalţi că sunt.” „Deşi lumea e plină de proşti, nu e nimeni care să creadă aceasta despre el, ba nici măcar n-o bănuieşte.” „De cele mai multe ori înţelepţii mor după ce şi-au pierdut mintea… A muri ca un prost înseamnă a muri de prea multă gândire. Unii mor fiindcă gândesc şi simt; alţii trăiesc pentru că nu gândesc şi nu simt; aceştia sunt nişte proşti pentru că nu mor de durere; aceia, fiindcă mor.” „Pentru a te descotorosi de prostiile obişnuite, îţi trebuie o înţelepciune cu totul ieşită din comun” – toate din Oráculo manual y arte de prudencia (1647) de Baltasar Gracián. Honoré Daumier, Les poires” (Perele, 1831) după Metamorfoza regelui Louis-Philippe în pară de Charles Philipon „Întotdeauna un prost va găsi un altul şi mai mare care să-l admire.” (Boileau). „Prostul care are memorie straşnică e plin de idei şi de fapte, dar nu ştie să tragă concluzii din ele; aici e totul…” (Vauvenargues). „Socotesc că este o mare deosebire între a face prostii şi a face nebunii: un om mediocru poate să nu facă nebunii, dar nu s-ar putea feri să facă multe prostii.” „Noi nu compătimim pe cineva că-i prost; şi poate că avem dreptate! Dar e foarte nostim că ne închipuim că-i vina lui.” Sau o aserţiune care aruncă o proiecţie cât se poate de pesimistă: „Pentru a reuşi nu este suficient să fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere.” (Voltaire). „E ceva îngrozitor un om deosebit pe care proştii îl revendică fălindu-se cu el.” (J. W. Goethe). „Este îngrozitor când proştii îşi bat joc de un om superior.” (Goethe). Prin răsfrângere, tot Goethe: „Cel deştept nu comite prostii neînsemnate.” „Nimic nu-i mai ridicol decât un prost care vrea să scoată din încurcătură un om de geniu.” (Denis Diderot). „Proştii cred că pentru a cuceri Capitoliul trebuie să ataci întâi gâştele.” (Heinrich Heine). „Prostul e de două feluri: cel care nu se îndoieşte de nimic şi cel care se îndoieşte de toate.” (Charles Joseph de Ligne). „Întotdeauna mi-e frică de un prost: nu se ştie niciodată dacă nu-i şi un ticălos.” (W. Hazlitt). „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.” (Ion Creangă). „Să fii prost, egoist şi să ai o sănătate bună sunt trei cerinţe pentru a fi fericit, deşi dacă prostia lipseşte celelalte nu mai contează.” (Gustave Flaubert). Oscar Wilde era tranşant în privinţa prostiei: „Nu există alt păcat în fară de ea”. Şi: „singurul viciu veritabil.” „Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti şi prost.” (G. B. Shaw). „Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap.” (Elbert Hubbard). „Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.” (Lucian Blaga). „Proştii nu ştiu nici să râdă, nici să plângă. Când râd, îşi arată dinţii, când plâng, urlă. De aceea adesea lacrimile lor trezesc de obicei râsete, râsul lor, oftări de durere.” (Octavian Goga). „Prostia e o deficienţă organică. Prost e omul care nu înţelege evidenţele. Evidenţa e corespondentul axiomei din matematică. Omul căruia trebuie să i se explice o evidenţă e prost. Fiindcă evidenţele nu se pot explica. Ele trebuie înţelese în sine şi spontan.” (Octav Şuluţiu). „Inteligenţii joacă roluri faţă cu alţii; proştii joacă roluri faţă cu ei înşişi şi dacă sunt prea proşti reuşesc să se înşele singuri.” Şi: „Inteligenţii se împart în două: buni şi răi. Proştii se împart în una: răi.” (G. Ibrăileanu). Din cugetările lui Nicolae Iorga: „Nebunul poate răspunde la orice întrebare a înţeleptului; înţeleptul tace la cele mai multe din ale nebunului; iar prostul stă deoparte şi zice că tot nebunul e mai cu minte.” „Prostia e ca noroiul; cu cât se zbate cineva mai mult, cu atâta se afundă mai adânc.” „Prost nu e acel ce nu înţelege unele lucruri, cât de multe, ci acela care le înţelege pe toate pe dos.” „E firesc ca un prost să râdă de tine, pentru că nu semeni cu el.” „Niciodată  prostul nu e mai prost decât atunci când crede că dovedeşte contrariul.” „Un prost nu e un om care nu înţelege, ci unul care pretinde c-a înţeles mai bine decât cel chemat să înţeleagă.” „Nu cunosc sforţări mai penibile decât ale celui care vrea să arate că nu e prost.” (Victor Eftimiu). „Prostia este primejdioasă tocmai prin faptul că poate să semene uneori cu înţelepciunea. Când deschide gura să spună ceva, se trădează imediat; dar când se mulţumeşte doar să râdă, rămâne ascunsă, şi atunci seamănă cu înţelepciunea.” (Valéry Larbaud). „Prostul te numeşte frivol fiindcă iei uşor lucrurile pe care el le ia în serios.” (H. Sanielevici). „Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei.”(Emil Cioran). George Topîrceanu: „Omul prost are oroare de glumă, de ironie, de persiflaj; e explicabil. Mai întâi pentru că prostul nu e în stare să descopere raporturi mai subtile între idei sau lucruri (şi nici să le înţeleagă); ironia spirituală e o armă pe care natura i-a interzis-o pe veci. Apoi, fiindcă prostul simte instinctiv în această armă, mânuită de alţii, o primejdie mortală pentru el.” „Prostul are ambiţia să fie luat în serios. Mai cu seamă după ce a ajuns, ori i se pare numai că a ajuns, în societatea sau în stima contemporanilor, la o situaţie uzurpată prin şiretenie practică; prostul ţine grozav să fie luat în serios. El are acum un interes vital să nu râdă nimeni. Uitaţi-vă cum aruncă împrejur priviri bănuitoare de legitimă suspiciune… Un zâmbet, abia schiţat, îl scoate din fire. Şi, ca să exhorteze parcă pe cei din jurul lui la seriozitate, prostul devine extraordinar de grav. Cu cea mai măruntă ocazie el oficiază… Aşa se explică gravitatea proverbială a prostului în exerciţiul funcţiunii: este o acţiune preventivă, un antidot elaborat cu anticipaţie…” „Prostul se deghizează adesea în savant, în om de ştiinţă. În această ipostază el observă cu atenţie şi imită tot ce se poate imita; tot ce este exterior şi aparenţă în activitatea omului de ştiinţă. Mai cu seamă vocabularul…” „Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în «ordine ştiinţifică», papagaliceşte, întortocheat şi grav.” Câteva aforisme de Tudor Muşatescu, în cel mai bun spirit al formulărilor  sale seducătoare, consacrate cu superlativul „muşatisme”: „Prostul tace numai când vrea să-l creadă lumea că cugetă.” „Proştii sunt ca hărţile. Spun tot, dar la scară redusă.” „Nu râdeţi de proşti, fiindcă îşi închipuie că au umor.” „Prostul nu cunoaşte mai deştepţi decât el.” „Prostia nu e o vină a naturii. E numai o necuviinţă a ei.” „Când ascultă o anecdotă, prostul râde numai până la poantă.” „Prostul, cu cât sună a mai gol, cu atât e mai plin … de el. ” „Un om prost nu poate fi niciodată moral, fiindcă îi este imposibil să discearnă binele de rău.” (Teodor Mazilu). „Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen de întrebări pun proştii? Devin brusc deştepţi în timp ce pun întrebările?” (Scott Adams). Costin Tuchila