Două specii de fericire de Valeriu Gherghel

Love disarmed Rene Magritte Oil Paintings Există, să zicem, tipul de fericire activă (acela elogiat de Sartre). Dar mai e unul… Am mai scris despre el, cînd am comentat cu ani în urmă o povestire a lui Henry James, Fiara din junglă. Voi mai scrie. Noi înţelegem întotdeauna prin miracol ceva uriaş, ceva spectaculos, ca o paradă cu torţe. Spunem, adesea: viaţa noastră ar căpăta sens şi fericirea noastră un conţinut (adică am simţi, în sfîrşit, că trăim), dacă am participa, alături de ceilalţi, la o revoluţie de stradă, dacă am da jos un guvern ori un regim corupt, dacă am fi sub bombardamente sau am asedia palatul ţarului din Sankt Petersburg. Preferăm, din păcate, aproape întotdeauna chipul spectaculoas, măreţ, strălucitor al miracolului. Nu ne mulţumim niciodată cu miracolul umil, acela care abia poate fi întrezărit. Înţelegem, aşadar, fericirea ca trăire a unor evenimente capitale. Nu e vorba neapărat de o percepţie greşită a fericirii. Ci doar de o percepţie parţială. Uităm că oamenii pot fi fericiţi (nespus de fericiţi) şi în perioadele dintre războaie, dintre revoluţii, în perioadele banale, numite cu o sintagmă franţuzească “la vie en rose”, precum la începutul secolului trecut, cînd Dumnezeu părea să se fi retras din lume. Uităm, prin urmare, miracolele mici. Nu ne plac, vai, decît emoţiile tari! Eroarea fundamentală a omului modern, spune Andrei Makine în ultimul lui roman, apărut în decembrie 2010 la Seuils, Le livre des brèves amours éternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne), este că vrea să trăiască într-un paradis definitiv, fiind obsedat de durată, şi nu bagă în seamă paradisul temporar, singurul la îndemîna noastră pe pămînt (poate şi dincolo). Dorim atît de aprig fericirea viitoare, fericirea inteligibilă, încît ignorăm cu superbie fericirea de aproape, fericirea umilă, fericirea care se ascunde, fiindcă se ruşinează de ea însăşi într-atît este de măruntă şi într-atît pare de “vulgară”. Dar există şi aici o fericire a derizoriului, spune eroul lui Makine: nu o sesizăm pentru că de cele mai multe ori ea sare în ochi. Înţelepciunea e, pînă la urmă, “să te bucuri - pur şi simplu - de zapada care cade sau de mirosul lemnului pus pe foc”. E prea puţin, vor striga cititorii. Şi nu înseamnă opţiunea pentru o astfel de fericire calmă şi senină un abandon de la datoria noastră de a contesta lumea şi de a o schimba? Se poate. Să luăm aminte la destinul unui personaj din Cartea scurtelor iubiri… Dmitri Ress are ca ideal să lupte împotriva servituţii impuse omului de regimul sovietic. Militează şi face cincisprezece ani de puşcărie. Moare la 44 de ani, îmbătrînit prematur. Dar ceea ce oferă, în definitiv, un sens plin vieţii sale nu e protestul, nu e revolta, nu e nici lupta îndreptăţită pe care a dus-o, ci amintirea unei iubiri care nu poate fi comparată cu alta, întrucît ea seamănă doar cu o iubire posibilă în lumea de dincolo. Sau, oricum, în cu totul altă parte, decît în Uniunea Sovietică. Intuiesc, fireşte, o contradicţie acută între elogiul fericirii efemere şi al seninătăţii (fericire ilustrată în roman prin cuplul de ruşi albi octogenari, care nu au ştiut niciodată ce este ura), şi responsabilitatea noastră faţă de modul în care e aşezată o societate. Cînd eşti oare fericit cu adevărat: cînd lupţi împotriva nedreptăţii şi servituţii sau cînd contempli senin înflorirea smerită a unui trandafir? Cele două fericiri (una activă, cealaltă contemplativă) sînt posibile împreună? Nu am încă un răspuns. Şi, oricum, nu de la Andrei Makine îl aşteptam. Valeriu Gherghel Cititi mai mult aici