Femeia şi jocurile erotice în Evul Mediu. Vechea dezordine amoroasă de Valeriu Gherghel

Jean Verdon (n. 1937) este un cunoscut istoric medievist francez. A redactat mai bine de zece cărţi cu privire la Evul Mediu occidental: noaptea medievală (încercările de a stăpâni bezna şi anxietăţile provocate de întuneric), plăcerile (culinare, sexuale, vizuale, estetice), călătoriile (rătăcirile, peregrinarea, pelerinajul, cerşetoria), râsul (practicile carnavaleşti, piesele comice, rizibilul), riturile băuturii etc. Pentru scrierile sale, Jean Verdon a primit în două rânduri premiul Academiei Franceze. Editura Humanitas a publicat de curînd traducerea cărţii sale celei mai recente: Dragostea în Evul Mediu: Trup, sexualitate şi sentiment. E o reconstituire amănunţită a obiceiurilor amoroase din acest lung răstimp. Jean Verdon a studiat cu minuţie şi răbdare o seamă de surse literare (“Cântecul lui Roland”, ciclul arthurian: “Romanele Mesei Rotunde”, “Romanul rozei”, “Decameronul” lui Boccaccio, poemele trubadurilor şi ale truverilor etc.), dar şi propriu istorice (inscripţii lapidare şi tombale, expresii şi formule din jurămintele vremii, cereri de comutare a pedepselor, înscrisuri şi registre urbane, coduri etice şi “amoroase”, discursuri normative redactate de suverani, episcopi şi teologi, schimburi epistolare mai mult sau mai puţin apocrife, precum acela, mult discutat, dintre Abaelard şi Heloise etc.), realizînd un tablou interesant şi viu al obiceiurilor medievale în materie de “amor”. Este util să amintim că gânditorii vremii fac deosebire între practicile erotice (şi sentimentul ataşat acestora) şi ceea ce numesc “amicitia” (“charitas” sau “agape”), sentimentul de bunăvoinţă faţă de aproape şi de veneraţie faţă de Dumnezeu. La începutul epocii medievale, statutul femeii este unul de strictă supunere faţă de bărbat. Femeia e, de obicei, un banal obiect de tranzacţie între clanurile sociale. Ea poate fi supusă, legal, oricărei violenţe: „Un soţ poate să-şi bată şi să-şi vatăme nevasta, să o taie, să o cresteze de sus pînă jos şi să-şi scalde picioarele în sîngele ei, şi să o coasă la loc fără a săvîrşi vreo fărădelege faţă de senior, cu condiţia ca ea să rămînă în viaţă“. În cadrul mariajului, puterea soţului era, aşadar, absolută. O vreme, Biserica a încearcat să controleze în chip draconic raporturile erotice şi chiar ritmul sexual. Există doar 93 de zile (restul e constituit din sărbători religioase) în care raportul sexual e licit. În viziunea teologilor, ştim deja din cărţile lui Georges Duby, iubirea e “o plăcere răbdată”, “o plăcere pătimită” şi nu un prilej de bucurie. Într-o recenzie publicată, nu de mult, în “România literară”, sub titlul „Între cavaleri şi trubaduri”, Sorin Lavric scrie: “Iată, de pildă, cartea lui Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu. Citind-o, rămîi cu senzaţia că tot ce a fost bun în omenire în materie de gust şi artă a iubirii aparţine trecutului… Modernizarea iubirii a însemnat bagatelizarea ei. Primul lucru pe care îl deduci din cartea lui Verdon este că medievalii aveau un alt tipar de explicare a lumii decît noi: pentru spiritul medieval, inferiorul era explicat mereu prin ceva superior lui. Sensul cauzalităţii era unul descendent, dinspre spirit către materie. Aşa se face că dragostea avea drept temei spiritul divin, iar năzuinţa de comuniune a oamenilor izvora din dorinţa de unire cu Dumnezeu. Şi cum orice realitate cerea o explicaţie venită de sus în jos, monarhul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt, Biserica era mireasa lui Hristos, şi pînă şi feuda, latifundiul aflat în posesia unui nobil, era o prelungire a vrerii divine. Şi la fel cu amorul: împreunarea trupurilor cerea un principiu superior din a cărui elevaţie iubiţii îşi trăgeau nobleţea. Şi astfel, cei care se împreunau nu o făceau atît pentru plăcerea lor, ci avînd în minte înmulţirea neamului lui Dumnezeu… Aşadar, indiferent de temă şi context, indiferent că era vorba de justiţie, de politică, de menajul cotidian sau de relaţii sexuale, superiorul venea să explice inferiorul. Cele de sus erau invocate pentru a da coerenţă celor de jos. Astăzi, apetitul explicativ al omenirii s-a răsturnat: superiorul este explicat prin inferior, mergîndu-se pînă acolo că nici nu mai este nevoie de entităţi superioare pentru a lămuri conexiunile cauzale… Ierarhia explicativă pogorîtoare a dispărut. Aşa se face că nu mai există valori ireductibile cărora să nu le poţi găsi nişte cauze inferioare. Profunzimea e sinonimă cu subsidiarul, cu subiacentul, adică cu inferiorul. E explica ceva înseamnă a-i demonstra structura, arătîndu-i piuliţele din care e făcută. Tot ce e omenesc se trage din gene, enzime, hormoni şi microbi, iar nu din empireul divin al suflării dătătoare de viaţă. Consecinţa acestei viziuni este dispariţia unei bolte spre care să ridicăm fruntea în căutarea unor motivaţii înalte. Nu ne-au mai rămas decît dehiscenţele, tendoanele şi zgîrciurile de sub piele. La ele apelăm atunci cînd ni se cere să explicăm iubirea, şi tot ele sunt sursa motivaţiilor noastre. Rezultatul: frivolitate, vulgaritate şi deriziune… În Evul Mediu, iubirea nu era nici tranzitorie şi nici reparabilă, ci crîncenă sau desfătătoare, în funcţie de protagonişti. Principalele figuri masculine care dau tonul şi convenţia dragostei sunt în număr de trei: preotul, cavalerul şi trubadurul. Toţi înconjoară femeia cu o reţea de oprelişti şi obligaţii, dar fiecare în felul lui. Preotul în numele crucii şi al rînduielii divine, cavalerul în numele sabiei şi al onoarei cazone, iar trubadurul în numele seducţiei şi al înfiorării lirice. În consecinţă avem trei tipuri de iubire: dragostea creştină, dragostea cavalerească şi dragostea curtenească. Pe o scara a severităţii morale, prima e neomenească prin interdicţiile impuse, a două e primejdioasă prin încercările cerute, iar a treia e îmbietoare prin înlesnirile îngăduite. Din întretăierea celor trei sfere rezultă tensiunea de fond care hrăneşte esenţa medievală a iubirii. Iubirea creştină se desfăşoară pe un tărîm al înfrînării. Cum singurul scop al iubirii trebuie să fie zămislirea urmaşilor, condiţia ei obligatorie este căsătoria. Fără pecetea unei legături conjugale, iubirea e păcat aducător de damnare. Dar chiar şi înlăuntrul cadrului matrimonial, restricţiile sînt atît de numeroase încît perechile dornice să respecte întocmai învăţătura creştină nu pot să se atingă decît 93 de zile pe an, restul zilelor fîind destinate întăririi credinţei. Şi cum iubirea trupească e o sursă a păcatului, biserica recomandă femeii să nu se bucure de plăcerea actului sexual. Se iveşte astfel distincţia dintre "a răbda plăcerea" şi "a te bucura de ea", femeii nefiindu-i îngăduită decît prima variantă. Apoi, cum taina căsătoriei intră exclusiv în atribuţiile bisericii, preotul joacă un rol hotărîtor în alianţele dintre familiile aristocratice, cuvîntul lui, alături de voinţa părinţilor, fiind principala pîrghie prin care tinerii sunt cununaţi. Cine nu acceptă decizia părinţilor are la îndemînă două soluţii: căsătoria clandestină sau răpirea fetei. Şi astfel ajungem la cea de-a doua formă a iubirii medievale: dragostea cavalerească, marcată de apariţia a două scheme de comportament: codul onoarei şi codul luptei. Pentru un cavaler, femeia face parte dintr-un univers valoric în care turnirele şi trofeele obţinute reprezintă răsplata virtuţilor de luptător. De aici şi pînă a considera întreaga lume scena unui uriaş turnir pe care trebuie să-l cîştigi cu orice preţ nu mai e decît un pas. Iar dintre trofeele cu care merită să-ţi împodobeşti panoplia casnică, fiinţele feminine sunt dintre cele mai atrăgătoare. Şi astfel, femeia devine cheia unei psihologii a palmaresului, caz în care se întîmplă ceva cu adevărat mirabil, şi anume ca, în virtutea unei alegeri simbolice, femeia să fie aleasă drept ţinta supremă a trofeelor cîştigate. În acest caz, luptele sunt purtate în numele madonei lăuntrice şi toţi laurii trebuie să fie aduşi plocon la picioarele ei. În fine, ultima categorie, fatal frivolă în comparaţie cu primele două, e cea a iubirii curteneşti. Tipul acesta apare în urma erodării autorităţii ecleziatice şi aristocratice. Constrîngerile se îmblînzesc, rigoarea se înmoaie şi pe aceste fundal apare figura seducătorului liric, a cărui ţintă este ademenirea femeii prin flatarea ei artistică. Spre deosebire de cavaler, care cucereşte femeia, trubadurul o seduce. Primul recurge la armele vitejiei, al doilea la valenţele talentului. De cealaltă parte, preotul nici nu cucereşte femeia şi nici nu o seduce, ci o supune sub sceptrul mîntuirii. Ce a mai rămas astăzi din aceste chipuri ale iubirii?” [România literară, 2009, nr.12]. Preferăm, deocamdată, să amânăm orice răspuns… Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu: Trup, sexualitate şi sentiment, traducere de Dana-Ligia Ilin, prefaţă de Ioan Panzaru, Bucureşti: Humanitas, 2009, 296p. Bibliografie minimală 1. Duby, Georges, Evul Mediu masculin: Despre dragoste şi alte eseuri, traducere de Constanţa şi Stelian Oancea, Bucureşti: Editura Meridiane, 1992, 286p. 2. Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Editura Meridiane, 2000, 344p. 3. Foucault, Michel, Istoria sexualităţii, traducere de Beatrice Stanciu şi Alexandru Onete, Timişoara: Editura de Vest, 1995, 481p. Valeriu Gherghel Imaginea ataşată acestui articol reprezintă Piaţa de sclavi a pictorului francez Jean-Léon Gérôme (1824 – 1904). Nota administratorului de blog. filosofiatis