Hexagonul pasiunilor de Valeriu Gherghel

Se ştie că Descartes a clasificat pasiunile sufletului, într-o lucrare dedicată prinţesei palatine Elisabeth, fiica foarte puţin fericită a regelui Boemiei, Ludovic. Prinţesa Elisabeth s-a sfîrşit la mănăstirea lutherană din Herford-Westfalia, de bătrîneţe şi lehamite. Descartes, în schimb, a murit de pneumonie, la o vîrstă cînd alţii abia încep să se bucure de viaţă. În tratatul filosofic amintit deasupra, Les passions de l’âme, scris în iarna anilor 1645-1646, Descartes oferă un catalog precis al tuturor afectelor, o sistematizare definitivă a patimilor nu numai din sufletul prinţesei Elisabeth, dar şi din sufletul reginei Christina a Suediei (căreia neinspiratul filosof i-a trimis spre lectură, în noiembrie 1647, un exemplar din ediţia princeps), ba chiar şi a patimilor din sufletul lui Descartes. Nu există nici o îndoială, tentativa îi reuşeşte în chip definitiv. Descartes pune în desăvîrşită ordine sufletul uman. Îi rînduieşte compoziţia. I-o clarifică. El află sursa lăuntrică a lacrimilor, ştie care e rădăcina admiraţiei şi de unde se trage invidia. Lacrimile, spre a da un exemplu, provin dintr-o condensare subită a vaporilor cordului. Cînd omul e bătrîn şi are ţesuturile reci, aburul care urcă din cavitatea inimii spre globii oculari se izbeşte de răceala interiorului anatomic şi se prefac în lacrimi. Din această pricină, oamenii vîrstnici plîng mai mult şi mai des. Doar aşa se explică facilitatea lacrimilor la bătrîni şi neajutoraţi. Copiii plîng, în schimb, dintr-o pricină diferită, dar nu mai puţin evidentă. Plînsul e, în realitatea sa pur mecanică, o ploaie a ochilor. În Les Passions de l’âme, filosoful începe prin a face următoarea precizare fundamentală: doar omul are pasiuni, din pricina finitudinii sale. Dumnezeu nu le poate cunoaşte. Dacă omul ar fi o fiinţă desăvîrşită, n-ar avea, nici el, sentimente. Ar rămîne în permanenţă neutru şi distant. Din păcate, nu e. Erudiţii vorbesc, desigur, despre “mînia lui Dumnezeu”, despre “sfînta Mînie”. Dar mînia lui Dumnezeu, a observat cu temei fostul călugăr augustin, Martin Luther, e numai un fel de a vorbi. O manieră nechibzuită. În definitiv, ceea ce s-a numit “mînie divină” reprezintă o atribuire umană. Dumnezeu nu are afecţiuni. Nu iubeşte, nu urăşte, nu are dubii, nu se miră, nu este bun, nu este rău, nu cunoaşte mînia etc. Dumnezeu e supra-esenţial. Mai mult: supra-pasional, hyper-afectiv… În articolul LXIX, Descartes enumeră cele şase pasiuni fundamentale. Şi anume: mirarea, iubirea şi ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Două cupluri polare şi încă două afecte izolate (deşi mirarea poate trimite la dorinţă). Hexagonul pasiunilor poate fi reprezentat într-un tablou, ceea ce istoricii filosofiei au şi făcut. Despre această structură conceptuală (care stăpîneşte, se pare, întregul cosmic) a discutat, cel dintîi, logicianul Robert Blanché, într-o carte memorabilă. Toate celelalte afecte derivă prin diviziune din numitul hexagon. Iubirea are două (şi numai două) specii. Prima e, fireşte, iubirea intelectuală (amor intellectualis), de esenţă pur contemplativă. A doua, iubirea-pasiune: ea este o emoţie a sufletului, precizează Descartes, cauzată de spiritele animale, în continuă zbatere, care îndeamnă voinţa să ceară sufletului unirea cu obiectele afine. Ura e sentimentul opus. Ea defineşte mişcarea de îndepărtare prin raport cu un obiect nociv. Fiece afecţiune, orice emoţie îşi află, pînă la urmă, locul în acest tablou cuprinzător, de o geometrică preciziune şi distincţie. Clasificaţia e fără rest. Din cele şase rădăcini afective originare (sau primitive) urcă prin bifurcare întreg rămurişul varietăţilor secvente. Esenţa tabloului e de natură axiomatică. Se ştie: axiomatica exclude eroarea şi fantezia. Ca şi clasificarea îngerilor propusă de Pseudo-Dionisie, Descartes oferă o ilustraţie definitivă pentru puterea şi forţa imaginaţiei umane. Valeriu Gherghel N. A. În imagine, reproducem o pictură în stil prerafaelit, realizată de Evelyn De Morgan. Este intitulată: The Love Potion. filosofiatis