La moartea unui blogger / Autor articol Flavius Obeada

Parafrazîndu-l pe… “amicul” Bukowski aş zice că fără blogosferă lumea ar fi un infern M-am convins de asta din 2008 încoace, de cînd am descoperit partea asta de lume. Şi aşa e, fiindcă după mintea mea,  blogosfera este un loc-pansament al singurătăţilor, unde nişte oameni se dezbracă de orgolii, se citesc şi se întreabă egal şi senin de sănătate. Mai simplu decît în ingrata literatură şi mai firesc decît în egoistul, solitarul sau autistul, uneori, facebook. Hulită de mulţi (unele voci ale elitei asemuind-o cu o vidanjă, altele cu onanismul!) şi catalogată cu uşurinţă ca aparţinînd subculturii, blogosfera ar fi, spun ei, un spaţiu sărac, ieftin, al frustărilor unei mulţimi de anonimi, în bună parte semidocţi, cărora nu le este permis accesul la “înălţimile” agreate de critici şi asezonate cu lansări, şampanie, cu recenzii şi posterităţi… garantate! Aşa o fi, de la înălţimea ameţitoare a scării lor de valori, dar eu ştiu că aici am găsit atît bijuterii, rafinamente estetice, literare sau de gîndire cît şi, mai ales, viaţă! Am început însă să întîlnesc şi moarte. Moartea aşa cum e, indiferentă, rece, comună sau ironică şi zîmbitoare invitîndu-te la o cafea. Şi nu vorbesc despre moartea unor bloguri, din varii motive, cum ar fi plictisul, delăsarea sau altceva-ul care-i fac pe posesorii lor să le abandoneze. Este şi aceasta o moarte, tristă, gîndind totuşi cu sufletul aplecat asupra strădaniilor care au născut un blog. Vorbesc despre moartea bloggerilor, a acelor anonimi cu care ajungem să ne petrecem familiar ceva din timp. Şi fac un mic exerciţiu de memorie asupra veştilor triste din blogolume pe care le-am primit în vremea din urmă. Necronologic (şi necrologic!), îmi amintesc de Rebusache, de prietenul Mihai (Mişu „Bera”) Berariu, de Mircea Suman, de poetul Marius Baciu, de Bibliotecarul sau despre cel despre care am aflat în această dimineaţă că s-a dus , Virusache… Şi sunt numai cei pe care eu i-am întîlnit cumva, pe aici!… S-au dus, ştiu, aşa cum se duce oricine şi aşa cum te ataşezi de un x sau un y şi îi regreţi trecerea în nefiinţă, la fel te poţi ataşa de un x sau y blogger. Ce mare brînză?, veţi spune… Mai ştiu şi că o postare poate dura, poate trăi, un minut sau o zi sau, în mod excepţional, mai multe zile. Şi atunci?  Ştiu, şi poate tocmai de aceea, nu pot să nu mă întreb uneori cîtă e viaţa bloggerului şi cîtă a blogului sau dacă nu cumva aceşti bloggeri nu “trăiesc” un pic mai mult şi după pămînteana lor trecere, aşa cum şi un poet mai trăieşte pînă cînd îi va fi fost citită ultima dată poezia?… Habar n-am cît mai poate trăi un blog după ce autorul lui nu mai este, nu mai are programată, în avans, nicio postare  şi nu-şi va fi lăsat moştenire vreunui urmaş userul şi parola.  Limpede-i că e ceva trist în veştile şi trecerile astea. Am aici în drepta un blogroll foarte lung şi cîţiva dintre ei nu mai sunt şi chiar multe bloguri nu mai duc nicăieri… Nu le-am şters însă.  Nu ştiu nici dacă “ping-urile” de mai sus vor ajunge undeva sau dacă nu cumva, “acolo”, “altundeva” s-au adunat toţi într-un blogroll ceresc, la masa unei posterităţi de invidiat aici pe pămînt. Cum nu am de unde şti nici pe crucea căruia dintre noi va scrie pe lemn sau în piatră: “blogger”. Flavius