Seducătorul şi oglinda de Valeriu Gherghel

Un chip seducător: magiciana Circe... Stimulat, fireşte, şi de însemnarea precedentă, în care e vorba, printre altele, de seducţie, seducere, am recitit micul volum al lui Sören Kierkegaard (1813-1855), Jurnalul seducătorului. În definitiv, lucrarea e o re-scriere explicită a mitului lui Don Juan. Cine este, totuşi, Don Juan (Johan, în volumul lui Kierkegaard)? Nici mai mult, dar nici mai puţin, decât individul aflat pe stadiul estetic al existenţei: individul care ignoră eticul şi religiosul (ca stadii ulterioare posibile). Care ar fi, aşadar, însuşirile esteticului ca mod de viaţă? În primul rând, superficialitatea. Individul caută oriunde plăcerea, diversitatea, multiplul, varietatea impresiilor senzuale. El nu se implică niciodată cu tot sufletul (de parcă ar avea suflet!), rămâne mereu la suprafaţa trăirilor, la pura lor aparenţă şi exterioritate. Pentru estet, nu există profunzime. În al doilea rând, solipsismul. Individul refuză orice comunitate, orice legătură durabilă, orice angajament, este un perfect narcisiac. În orice legătură, el se vede (numai) pe sine şi se cultivă (numai) pe sine. E un egotist sthendalian. Seduce cu o viclenie pur intelectuală, dar nu-şi finalizează operaţia sistematică de cucerire a celuilalt prin posesia prăzii. Aşa face şi Johan al lui Kierkegaard: o seduce pe Cordelia, o înşală metodic, trezeşte în ea iubirea, dar fuge înainte ca victima să-i cedeze complet. Prin urmare, estetul iubeşte actul seducerii în sine, operaţia seducţiei, dar nu e deloc interesat de finalitatea ei. În al treilea rând, agitaţia deşartă şi lipsa de orientare. Alături de superficialitate şi egotism, estetul e şi un agitat lipsit de repere. Nu se leagă de nimic, nu reţine nimic, nu apreciază nimic decât în treacăt. E un nomad condus de senzualitate. Se plictiseşte foarte uşor, nu-şi găseşte nicăieri şi niciodată satisfacţie. Seduce, dar îşi părăseşte prada. Nu are linişte, nu deliberează, nu e responsabil. În fine, estetul trăieşte într-o lume de suprafeţe, fiind el însuşi doar suprafaţă, într-o lume de aparenţe, fiind el însuşi doar aparenţă. Estetul poate fi comparat cu o oglindă. De altfel, metafora aparţine lui Kierkegaard: „Şi această nefericită oglindă care are acum imaginea ei [a Cordeliei], dar n-o are şi pe ea, care nu-i poate păstra chipul în ascunzătorile ei tainice, smulgând-o vederii lumii întregi, căci nu ştie altceva decât s-o arate altora cum mi-o arată mie acum! Ce supliciu pentru un bărbat dacă ar fi în locul oglinzii! Şi cu toate acestea, nu sunt oare destui bărbaţi care au întru totul trăsăturile oglinzii? Care nu posedă nimic decât în momentul în care arată altora, care nu sesizează decât aparenţa lucrurilor, iar nu substanţa lor”. Interesant este că acest fragment a fost scris de Seducător... Seducţia e, mă gândesc, proprie doar stadiului estetic. Cel ce seduce e, la rândul lui, sedus şi părăsit. Şi asta doar din vina lui... Referinţe: Sören Kierkegaard, Diapsalmata. Jurnalul seducătorului, traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan, Bucureşti: Editura Maşina de scris & Universal Dalsi, 1997. Valeriu Gherghel Mai mult aici