Fiara din junglă de Valeriu Gherghel

John Marcher, protagonistul nuvelei lui Henry James, Fiara din junglă (una dintre cele mai frumoase naraţiuni care s-au scris vreodată în limba engleză), nutreşte convingerea că este predestinat întâlnirii cu un eveniment măreţ (şi înfricoşător totodată), în urma căruia existenţa lui va căpăta un sens luminos şi definitiv. Abia în acest mod, crede Marcher, viaţa lui va ieşi din seria existenţelor banale. El îşi închipuie evenimentul ca pe o încercare cumplită, ca atacul subit al unei fiare cuibărite în întunecimea junglei. John Marcher nu are nici cea mai mică îndoială că acest eveniment va veni cândva. În consecinţă, eroul îşi transformă existenţa în aşteptare. Timpul se scurge încet, anii trec şi nici o întâmplare nu-i tulbură veghea. Nici măcar prezenta femeii care îl iubeşte, Mary Bartram, nu-i atrage atenţia. Obsedat de evenimentul teribil din viitor, John Marcher nu are ochi pentru ceea ce se petrece chiar lângă el, în prezent. El o priveşte pe Mary Bartram, dar de fapt nu o vede. Prins în aşteptarea fără sens, nesăbuită, el nu are ochi pentru miracolul din preajma lui (singurul miracol adevărat, de altfel). Mary devine un simplu spectator al veghii lui Marcher. În treacăt fie spus, pentru noi, ca şi pentru eroul lui Henry James, miracolul e întotdeauna ceva extraordinar, care răscoleşte ordinea firii şi întoarce lumea pe dos. Este, desigur, o amăgire. Între timp, Mary Bartram moare. Doar în momentul în care Marcher merge să se reculeagă la mormântul ei şi observă privirea unui străin care a iubit pe deplin, îşi dă seama de greşală. Abia acum, când e prea târziu, eroul înţelege. Citez: "Viziunea pe care ochii săi tocmai o avuseseră îi numea, cu litere de foc parcă, lucrul care îi lipsise atât de complet şi de absurd. Iar lucrul acesta, pe care îl pierduse, făcea din toate celelalte o dâră de foc, ce-i producea o durere ca un junghi în inimă. A văzut, în afara propriei sale existenţe şi nu dinăuntrul ei, modul cum o femeie este plânsă atunci când a fost iubită pentru ea însăşi: aceasta era, în întreaga ei forţă sugestivă, lecţia pe care i-o dădea faţa străinului, chip care mai ardea încă înaintea ochilor săi ca o torţă fumegândă. Această revelaţie nu-i venise pe aripile experienţei: ea îl atinsese, îl lovise, îl doborâse, cu lipsa de respect a hazardului, cu insolenţa accidentului. Dar acum, când iluminarea începuse şi incendiul se întindea până la zenit, nu-i mai rămânea decât să contemple vidul propriei sale vieţi, adus brusc la lumină". În ce consta greşeala lui John Marcher? Am sugerat deja. El concepe miracolul, care are darul să justifice o existenţă, numai într-un mod grandios. În consecinţă, Marcher nu mai este capabil să perceapă tocmai miracolul mărunt, aproape insignifiant, singurul care îi este accesibil omului (iubirea, compasiunea, fidelitatea)... Adică miracolul smerit, cel care nu are niciodată chip de fiară... N. A. În imagine, tabloul unui pictor francez contemporan, Jean-Paul Faccon (n.1949), Chateaux des Hautes Seigneuries. Valeriu Gherghel Mai mult aici