Prima ediţie a antologiei “Amintiri despre Caragiale” alcătuită şi îngrijită de Ştefan Cazimir a apărut în 1972.Recenziile apărute în momentul apariţiei cărţii şi după au reliefat atât meritele cât şi neajunsurile ei.Bineinţeles că unii din autorii care s-au dat cu părerea despre volum, au fost elogioşi, unii cu asupra de măsură.Alţii, au stăruit îndelung asupra unor momente neguroase din viaţa lui Caragiale, dare ele, totuşi, se referă la Caragiale şi nu la cartea de amintiri despre el.O a treia categorie de recenzii sunt clasate de alcătuitor la categoria “rezerve”.
Una din ele aparţine lui Florin Mihăilescu.În articolul său “Caragiale ca spectacol uman”, publicat în “Viaţa românescă”, nr 2 din 1976, el spune: „Între spectacolul uman, aşa de cuceritor, şi spectacolul artei există totuşi un hiatus pe care perspectiva biografică nu-l poate umple în nici un fel. Memorialiştii oricât de intimi n-au smuls şi nici n-ar fi putut smulge fenomenului caragialian mai
mult decât ne-a dezvăluit el însuşi în operă. [...] Citim Amintirile despre Caragiale urmărind captivaţi spectacolul omului, dar cum anume viaţa s-a transformat în artă nu ne putem lămuri, pentru că nici un observator n-a putut contempla puntea care uneşte, dar care şi desparte cele două lumi. Secretul îl deţinea numai Caragiale, care ştia că între ele similitudinea e numai aparentă.“
Valeriu Cristea notează că “Dintre nenumăratele farse ale scriitorului, pe care memorialiştii săi se întrec să le relateze cu o plăcere cam puerilă, una singură le-a scăpat; întâmplător
cea mai reuşită: aceea de a nu li se fi dezvăluit. Citind volumul recent apărut, acel ceva esenţial pe care-l căutam nu se lasă descoperit. Prin amintirile contemporanilor săi, autorul Scrisorii pierdute
trece neexplicat, învăluit într-o familiaritate înşelătoare”.
Cincinat Pavelescu a pus punctual acelor dezbateri, subliniind între altele că nimeni nu ar putea să distingă ce e adevăr şi ce-i fabulă în amintirile din această antologie.”Legenda l-a pândit pe Cara- giale încă din timpul vieţii lui şi nu-l slăbeşte nici în eternitate”.
Alcătuitorul Cazimir a ţinut cont de obiecţiile pertinente şi a îmbunătăţit ediţia actuală a Amintirilor despre Caragiale, carte apărută relativ recent la Humanitas, ediţie care este îmbogăţită cu contribuţia a încă cinci memorialişti (Ion Agârbiceanu, Marius Bunescu,C.I. Nottara, Radu D. Rosetti, Vintilă Russu Şirianu).Sunt corectate în note unele erori nesemnalate în versiunea precedentă şi este restabilită integritatea unor pasaje amputate anterior de cenzură.
Dar noutatea principală o comstituie înţelegerea îmbogăţită şi precizată a fenomenului Caragiale de către alcătuitor.El scrie acum în preafaţa la această ediţie că „Strângerea laolaltă a celor mai însemnate mărturii despre Caragiale aşază într-o lumină puternică trăsătura lui suverană: înţelegerea vieţii ca un spectacol perpetuu, conceput, regizat şi jucat de el însuşi. Ceea ce reţin cu precădere memorialiştii sunt fragmente ale acestei reprezentaţii. Ceea ce nu omite nici unul din portrete este imaginea omului-spectacol”. Şi mai spune dl Zamfir că Ion.L.Caragiale este un om de ştiinţă sui generic, el “coboară în mijlocul fenomenelor, spre a le stimula desfăşurarea prin procedee adecvate. Spectatorul neutru lasă locul regizorului, transformându-i pe ceilalţi în actori fără voie”.
“ÎI prinde sau nu-l prinde – iată două expresiuni populare româneşti foarte ciudate, în cari încape tot înţelesul frumosului: în ele se cuprinde tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului şi stilului.“, nota Caragiale . Aplicată lui însuşi în exerciţiul curent al vieţii, această unitate de măsură duce la concluzia că-l „prindeau“ toate rolurile, şi poate încă vreunul pe deasupra. Amintirile despre dramaturg sunt pline de referinţe privitoare la adevărul spus de Zamfir la inceputul prefeţei sale, anume că “ Literatura română nu cunoaşte autor a cărui prezenţă fizică în mijlocul contem po -
ranilor să fi fost pătrunsă mai viu de atmosfera creaţiei sale, autor la care, între spaţiul manifestării curente şi acela al ficţiunii, să se arcuiască punţi mai numeroase ca la Caragiale”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu