Înainte de vorbi despre acestea, ne vom referi pe scurt la valoarea ei materială. Existenţa surselor de apă era o condiţie determinantă în stabilirea şi dezvoltarea aşezărilor. În regiunile de munte, unde apa se găseşte din abundenţă aproape de suprafaţă, fântâna este mai simplă, izvorul fiind captat printr-un jgheab de scânduri, având alături o cupă de lemn pentru scoaterea apei. La șes, ţăranul este nevoit să sape puţuri pentru a aduce la suprafaţă apa din straturile adânci ale pământului, specifică zonei de câmpie fiind fântâna-cumpănă, formată dintr-o bârnă lungă şi subţire, aşezată pe un stâlp înalt, la un capăt fiind atârnată căldarea („ciutura”). În interior este de formă cilindrică, zidită cu piatră, având o gură rotundă sau pătrată din lemn. Fântâna de tip mai evoluat este cea cu roată şi lanţ; apa este scoasă cu ajutorul unui scripete, la suprafaţă existând un cadru de protecţie din scânduri sau piatră. Fântâna mai evoluată dispune şi de alte elemente, precum acoperişul sau banca [1].
Importanţa apei ca factor hotărâtor în formarea aşezărilor rurale este evidenţiată de multitudinea oiconimelor hidrografice, de exemplu, în Dobrogea de Nord: Băltenii de Sus, Băltenii de Jos, Cişmeaua Nouă, Lunca, Plauru, Fântâna Mare, Fântâna Oilor, Grindu, Izvoarele, Luncavița, Murighiol (Lacul Vânăt), Ostrov, Agighiol (Lacul Amar), Iazurile, Valea Teilor etc. [2].
Anumite rituri desfăşurate lângă fântână, precum rugăciuni pentru rod, ceremonii de fertilizare şi practici agrare pentru aducerea ploii (Caloianul, Paparuda) vădesc rolul apei ca element esenţial în fertilitatea ogoarelor. Asociate apei ca simbol al fecundităţii sunt şi diverse practici premaritale şi maritale. De asemenea, ceea ce denotă capacitatea nelimitată de naştere a apei este faptul că zeiţele naşterii sunt, în general, divinităţi acvatice, cum este, în credinţele populare româneşti, barza, pasăre de baltă [3]. Lângă fântână se mai fac descântece pentru tămăduirea trupului şi a sufletului. Mai mult, fântâna devine ea însăşi obiect ritual. În sate, la răspântii şi la mănăstiri se găsesc destul de multe fântâni despre care ţăranii cred că au puterea de a însănătoşi trupul şi sufletul. În Ţara Oltului, lângă mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, există o astfel de fântână vindecătoare, „Izvorul tămăduirii”, unde ajung, an de an, mii de credincioşi.
Cum arată Corina Bistriceanu, forța purificatoare a apei este evidenţiată, în credinţele populare, şi prin concepţia că morţii în apă sunt „cei mai buni dintre morţi”, materia lor nu s-a descompus în mediul teluric, ca în cazul celorlalţi morţi, ci în spaţiul acvatic, care dizolvă materia pentru a o transforma într-o existenţă reînnoită. Ei sunt „blajinii, care locuiesc în curăţenie pe ostroavele de la capătul Apei Sâmbetei”, un râu care desparte cele două lumi ireconciliabile [4]. Se spune că, după ce pământul va fi copleşit de păcatele oamenilor, blajinii îl vor stăpâni şi îl vor purifica.
În tradiţia ţărănească, există credinţa că cei care sapă fântâni de pomană dobândesc ispăşirea păcatelor, acesta fiind şi un rit pentru pomenirea celor morţi, precum şi una dintre cele mai mari binefaceri. „Dacă faci o fântână, atunci până la al nouălea neam ai pomană” [5]; „Noi păstorii ne facem la răscrucile drumurilor fântâni de pomană, ca să bea toţi trecătorii. Nu poate un om să nu lase în viaţă o urmă pentru pomenire” (Bahrin Teofan, 62 ani, Izvoare, Floreşti, Basarabia, 1929). Pentru a fi apărate de duhurile rele, fântânile sunt străjuite deseori de o cruce sau o troiţă.
Fântâna ca ispăşire şi ca simbol al purificării apare şi în balada meşterului Manole, la finalul acţiunii. Locul unde se prăbuşeşte Manole se transformă într-o „fântână lină”: „O fântână lină,/ Cu apă puţină,/ Cu apă sărată,/ Cu lacrimi udată!”. „Fântâna lină” simbolizează odihna, pacea la care ajunge meşterul eliberat de sub povara crimei, iar apa sărată semnifică, în aceeaşi măsură, liniştea şi mântuirea sufletului său, sarea fiind un simbol al substanţei purificatoare, al incoruptibilităţii, al expierii.
Picture
Fântâna Meșterului Manole, Mănăstirea Curtea de Argeş (arhiva Tzigara-Samurcaş)
Pe lângă valoarea ei ca simbol al fecundităţii şi purificării, fântâna este, în lumea satului, şi un loc al relaţiilor sociale, care favorizează întâlnirile. Fântâna ca loc de întâlnire apare ca topos în mitologie şi folclor, fiind frecvent prezentă, cu această semnificaţie, şi în Biblie, ca loc unde se cunosc viitorii soţi, dar şi ca loc de întâlnire între Dumnezeu şi om. Lângă o fântână, în țara Madian, Moise îşi întâlneşte viitoarea soţie (Ieşirea 2, 11-22), la o fântână slujitorul lui Avraam o descoperă pe Rebeca, cea care va deveni soţie lui Isaac, fiul stăpânului său (Facerea 24, 2-27), şi tot lângă o fântână Iacov o cunoaşte pe Rahila (Facerea 29,1-6). Potrivit tradiţiei, Iisus o întâlneşte pe femeia samarineancă lângă un puţ aparţinând ţinutului cumpărat de Iacov [6].
În acest episod din Biblie, apa este menţionată în sensul ei propriu, dar şi cu semnificaţia ei simbolică cea mai profundă; apa, ca substanţă materială, astâmpără doar temporar setea, dar, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ea devine izvor al vieţii veşnice, al apei vii izbăvitoare, care potoleşte pentru totdeauna setea oamenilor care se adapă din ea. „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14) – spune Iisus femeii samarinence, care, mergând după apă, a găsit izvorul apei mântuitoare. „Acela ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38).
Semnificaţia apei este însă ambivalentă, fiind un simbol al vieţii, dar şi al morţii; din element binefăcător, ea poate deveni un factor de disoluţie, care inspiră teama de inundaţie sau de inec, teamă întipărită în mentalul ţăranului din zonele expuse inundaţiilor. Pentru a-i fi atenuată forța distructivă, sunt practicate ceremonialuri pentru legarea ploilor. Apa ca simbol al morţii este un indiciu al neputinţei omului de a se salva prin sine însuşi, când, după căderea lui Adam în păcat, apele („de sub cer”, care aparţin lumii noastre) au căpătat forța de a devasta creaţia.
În Biblie, această ambivalență exprimă, pe de o parte, asprimea divină, care distruge omenirea păcătoasă prin potop pentru a curaţi pământul, pe de altă parte, milostenia lui Dumnezeu, prin care apa devine izvor al mântuirii. Astfel, apa este redată, în Biblie, ca simbol şi instrument al dreptăţii divine [7]. În evenimentul Potopului, apele de deasupra tăriei (apele cereşti) şi cele de sub tărie (apele lumii create) s-au unit pentru a îneca păcatul ce năpădise pământul, făcând posibilă un fel de întoarcere la prima zi a creaţiei. „În anul şase sute al vieţii lui Noe (...) s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Fac. 7, 11) [8]. Domnul lasă totuşi o frântură de creaţie – Arca lui Noe –, din care lumea poate fi refăcută. În dreptatea Sa, Domnul se mânie, pentru a-şi revarsa apoi milostivirea şi a da omului căzut şansa de a se ridica: „Iar când pământul a fost acoperit de ape, înţelepciunea l-a mântuit şi pe cel drept l-a purtat în slaba arcă de lemn” (înţelepciunea lui Solomon 10,4) [9].
În creştinism, apa este ilustrată ca element primordial în crearea lumii (asociată cu Sfântul Duh, care „se purta pe deasupra apelor”), dar şi ca element eschatologic, semn al împlinirii actului de mântuire a omenirii la sfârşitul timpurilor, simbol al restaurării şi înnoirii spirituale şi izvor de sfinţenie, care spală păcatul originar prin Botez.
Putem înţelege, astfel, apa ca forţă care reface unitatea dintre cer şi pământ, legătura dintre om şi Dumnezeu, care determină o preschimbare a lumii păcătoase, trecerea ei spre o nouă existenţă. De altfel, oglinda apei poate simboliza o poartă care face trecerea de la apa terestră la cea celestă, restabilind unitatea lor primordială [10]. Prin forma sa, fântână poate fi asociată cu rădăcina arborelui cosmic şi cu verticalitatea coloanei, semn al aspiraţiei pământului spre cer. Fântâna are, prin urmare, şi o semnificaţie solară, deoarece, la zenit, o rază de soare sau de lună pătrund în fântână [11]. Tot astfel, mişcările de jos în sus ale cumpenei fântânii pot reflecta simbolic legătura dintre lumea cerească şi cea pământească.
Picture
„Lumea e o fântână cu două ciuturi: când se urcă cea plină, se coboară cea deşartă”
Cumpăna fântânii, atât de des întâlnită în vechea lume a satului, are, în spațiul românesc, un simbolism aparte. Criticul literar basarabean Mihai Cimpoi scrie pe această tema un eseu remarcabil, Cumpăna, simbol al centrării [12], subintitulat sugestiv Carte despre ființa româneascã, subtitlu care parafrazează titlul cartii lui Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, din care eseistul redă unele idei noiciene, cărora le alatură însă propriile sale reflecții. Meditând la semnificația cumpenei în spațiul tradițional românesc, Mihai Cimpoi scrie: „Fiind o urmaşă directă a balanţei romane şi amintindu-ne şi de o însuşire de căpetenie a spiritului românesc – cumpănirea –, ea este, fireşte, o cumpănă ontologică. O asemenea semnificaţie existenţială complexă o sugerează şi proverbul românesc de o surprinzătoare adâncime filozofică: «Lumea e o fântână cu două ciuturi: când se urcă cea plină, se coboară cea deşartă».”
Această „cumpănă ontologică” reflectă echilibrul, măsura specifice poporului nostru, cu alte cuvinte, acea „dulce continuitate între spirit și fire” despre care vorbea Constantin Noica în Pagini despre sufletul românesc, o legătură armonioasă între lumea materială și cea spirituală (între pământ și cer), între care nu există tragica ruptură care generează la omul occidental acel sentiment al angoasei străin sufletului românesc. Ideea care se desprinde din proverb este aceea că plinul și golul, viața și moartea alternează firesc, se „cumpănesc” („moartea – a cărei înțelepciune e echilibrul gândirii – este echilibrarea existenței”, scria Mihai Eminescu într-un manuscris[13]), fac parte dintr-o rânduială acceptată de țăranul român cu o stare interioară de împăcare, fiindcă îi lipsește spaima de neant – care deseori a tulburat omul Apusului.
Calmul și seninătatea în fața morții apare și în Miorița, balada cea mai reprezentativă a spiritualității poporului român. Lumea poartă în sine – ca o sămânță din care rodesc frumosul, sănătatea și bucuria lină a existenței – rostul bun pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, însușirile calitative care îi dau concretețe, dar și adâncime (fiindcă o situează într-o profundă legătură cu lumea spirituală), ea nu este niciodată privată de ființă (pentru țăranul român, nu există „neființă”). Țăranul se află în armonie și în bună lucrare cu firea. De fapt, în fața morții și a atâtor năpaste pe care poporul român le-a îndurat jertfelnic, sufletul tradițional românesc și-a păstrat seninătatea și curăția, fiindcă, după cum arată Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, „straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic — modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la «răscrucea marilor imperii» — se reflectă un cer cu totul curat” [14].
În viziunea lui Mihai Cimpoi, asociate simbolismului cumpenei fântânii sunt alte două simboluri ale „spațiului mioritic”: plugarul și păstorul. Primul este „înfipt în solul tradiției asemenea stâlpului susținător de cumpănă”, fiindu-i proprie statornicia și reprezentând „glasul pământului”, al doilea, prin dinamismul specific transhumanței pe care o practică, este asociat mișcării permanente a cumpenei fântânii, reprezentând „glasul zării”, aspirația spre cer. Potrivit lui Dumitru Stăniloae, „cele două mari pasiuni ale românului sunt pământul și credința (cerul)” [15]. Cumpăna simbolizează, prin urmare, legătura dintre pământ și cer, fiind un „axis mundi” („centru al lumii” sau „columnă a cerului”). Cu acest sens, de „axis mundi”, se întâlnește deseori și la poeții noștri. De exemplu, la Eminescu, înSara pe deal, unde apare în centrul peisajului („Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,/ Streșine vechi casele-n lună ridică,/ Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”) sau ca un ax al gândirii în alte poezii („Nici încline a ei limbă/ Recea cumpănă-a gândirii/ Înspre clipa ce se schimbă/ Pentru masca fericirii”, în Glossă) [16]
De asemenea, cumpăna este ilustrată ca un simbol al sufletului național de arhitectul George Matei Cantacuzino (1899-1960): „Dacă ar trebui să rezum în sinteza unui scris ieroglific noțiunea cuvântului «Românie», aș tăia o linie orizontală care ar înfățișa zarea nețărmurită a câmpiei noastre cu unghiul ascuțit al unei cumpene cu puț. (...) Ca emblemă uitată a unui «tot», cumpăna veghează, zeu protector și iubit al satelor sărace (...), cumpăna a prins în arabesca ei piezișă o parte din sufletul hoinar al câmpiilor noastre de zări marine” [17].
D
upa Irina Bazon, Tezaur Românesc
Note:
[1] Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, cap. „Arhitectură și construcții” - Fântâna, pp. 148-150.
[2] Alexandru Chiselev, Apa – Viaţă şi moarte. Ipostaze ale simbolisticii apei în cultura tradiţională, Revista Datina, Anul XV, nr. 52, martie 2009, pp. 11-13.
[3] Corina (Bistriceanu) Pantelimon, Reprezentările binelui şi răului în mitologia populară românească, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2007, coord. ştiinţific, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cap. Cultul apelor, pământului şi cerului, p. 82.
[4] Ibidem, p. 81.
[5] Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi, 1903, p. 890, apud Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, 1994, Timișoara, p. 58.
[6] Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice, trad. Michaela Slavescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, cap. Apa. Întâlniri în jurul surselor de apă, p. 58.
[7] Ibidem, cap. Apa afundării şi a mântuirii, p. 54.
[8] Ierodiacon Gabriel, Simbolismul apei în Teofanie, http://www.crestinortodox.ro/sfinţirea-casei/simbolismul-apei-teofanie-70092.html.
[9] Maurice Cocagnac, op. cit., p. 55.
[10] Lucian Gruia, Fântâna – Poartă – Tunel – Arbore cosmic?, http://dochia.bravepages.com/revista_nouă/4-2010/eseu-gruia.htm
[11] Ibidem.
[12] Mihai Cimpoi, Cumpăna, simbol al centrării în Eseuri. Critică literară, Editura Ştiinţa şi Arc, Chişinău, 2004 .
[13] apud Cassian Maria Spiridon, Cumpănă și cumpănire la Eminescu, în revista Convorbiri literare, http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAiun3.html.
[14] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
[15] Cassian Maria Spiridon, art. cit.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
.jpg)
