Regina Farah

1938 - S-a născut Regina Farah, prima femeie încoronată a Iranului şi a întregii lumi islamice, soţia Şahului Reza Pahlavi.

الملكة فرح

Zilele trecute, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, împărăteasa Farah a primit la reşedinţa sa pariziană o echipă din redacţia revistei Point de Vue. Îi erau alături fiul cel mare, Reza II, nora sa Yasmine şi nepoatele: Noor, Iman şi Farah. Subiectul principal al discuţiei, Iranul pentru care fosta suverană continuă să lupte. Farah Pahlavi s-a născut la 14 octombrie 1938 la Téhéran, sub numele de Farah Diba şi a fost a treia şi ultima soţie a lui Mohammad Reza Pahlavi, Shah al Iranului, din 1959, până în 1980. Mai întâi regină, Farah a devenit împărăteasă în 1967, titlu pe care l-a purta, oficial, până la răsturnarea monarhiei, în 1979. După moartea lui Pahlavi, survenită în exil, la Cairo, în iulie 1980, fosta împărăteasă îşi împarte viaţa între Statele Unite, Franţa şi Egipt.

Reşedinţa, un apartament parizian

În cea mai mare parte a anului, Farah Pahlavi a ales să locuiască într-un cartier rezidenţial din capitala Franţei. Apartamentul este un duplex, în care stăpâna a creat sută la sută un ambient persan. Câteva tablouri frumoase din epoca Kadjar, bronzuri Laurestan, obiecte moştenite de la mama sa şi câteva cadouri ale compatrioţilor din exil.În salonul care a găzduit recepţia intimă oferită de Farah, multe fotografii, portrete ale suveranilor sau preşedinţilor, în viaţă sau dispăruţi. Anwar Sadat, regele Boudouin, actualul suveran din Maroc, Mohamed VI, regele Juan Carlos al Spaniei, prinţul Felipe, regele Abdallah al Iordaniei-iată doar câteva personalităţi dintre cele care zâmbeau din ramele fotografiilor sau tablourilor. “Câteva dintre ele îmi fac rău când le privesc, fiindcă îmi amintesc de rănile din suflet, rămase mereu deschise - dispariţia soţului meu, Mohamed Reza şi moartea prematură a fiicei noastre Leila”. Cei 70 de ani de viaţă sunt priviţi de sărbătorită cu detaşare:“Vârsta mea chiar nu are importanţă, poate doar fiindcă este una simbolică. În afara unui dineu în familie, preocuparea mea a fost , ca în toate zilele de altfel, situaţia tragică a compatrioatelor mele, femeile iraniene, care sunt umilite, insultate, lovite, ucise cu lovituri de pietre. Mă întristează tinerii care n-au nicio speranţă şi aleg din disperare drogurile şi prostituţia, dar la fel de mult şi opresiunea intelectualilor. Şi, în sfârşit, mă revoltă comportamentul guvernului islamic, care ar putea provoca în orice moment o catastrofă în regiunea Orientului Mijlociu”.

“Nu ai voie să te plângi de soarta care ţi-a fost dată”

Au trecut 30 de ani de când a început această perioadă nefastă a exilului. Ca şi cum moartea Shahului n-ar fi fost o uriaşă tragedie, în 2001, prinţesa Leila dispărea în mod tragic, la doar 21 de ani. Cum a găsit Farah forţă să supravieţuiască acestor drame? “A pierde fiinţe dragi, ţara şi poziţia pe care le-ai avut, trebuie să-ţi dea curaj şi forţă. Nu ai voie niciodată să te plângi de soarta care ţi-a fost dată, ba mai mult, trebuie să găseşti resurse interioare de a merge mai departe. Am primit curaj şi energie din dragostea copiilor, nepoatelor şi prietenilor de-o viaţă. M-a susţinut şi afecţiunea compatrioţilor mei aflaţi ca şi mine în exil, dar şi a celor din Iran. Mi se întâmplă să primesc scrisori emoţionante de la tineri din ţară, care n-au încă 30 de ani, şi care n-au cunoscut niciodată monarhia. Când îmi lasă coordonatele lor, deseori îi caut şi vorbim la telefon. Sunt discretă în timpul conversaţiei-pentru securitatea lor-dar ei mă recunosc imediat”.

În urmă cu câţiva ani, Farah a cumpărat o casă la Washington, în apropiere de locuinţa fiului său, prinţul Reza Pahlavi. Are o alta la Paris…şi rămâne săptămâni bune la Cairo. Dacă cineva o întreabă unde preferă să locuiască, răspunde:”Acest itinerar pe trei continente îmi convine tare mult. În realitate, însă, inima şi adevărata mea viaţă au rămas la Teheran, unde nu am voie să calc.În Statele Unite, trăiesc într-un fel de anonimat, care-mi dă libertatea ce mi-o doresc. Dar la Paris am mulţi prieteni, care îmi sunt foarte dragi. Întâlnirile cu ei mă însufleţesc întotdeauna. Nu spun o noutate, dar viaţa culturală de aici este unică. De Paris mă leagă şi amintiri teribil de dureroase: fiica mea Leila şi mama sunt îngropate în cimitirul Passy, din capitala Franţei.Şi nu-i uit pe adevăraţii mei prieteni Maurice Bejart şi Yves Saint Laurent, plecaţi dintre noi. Pe Yves îl cunoşteam de multă vreme….El mi-a creat rochiile pentru două evenimente care mi-au marcat viaţa mea de tânără studentă anonimă:rochia de logodnă şi cea de mireasă. A fost un creator remarcabil ! Despre anii petrecuţi împreună vorbesc aproape la fiecare întâlnire săptămânală, la o cafea, cu vechea mea prietenă Brigitte Bardot, cândva diva pentru care Laurent crea modele într-adevăr unice…

Impărăteasă, de profesie arhitectă

Farah a studiat la Liceul francez din Teheran, apoi la Şcoala specială de arhitectură din Paris, unde era studenta preferată a celebrului profesor Albert Besson. Când era în anul ultim de studii, a fost o întâlnire între şeful statului iranian şi o delegaţie de studenţi din care făcea parte şi Farah. Fiul vitreg al Shahului a fost cel care le-a făcut cunoştinţă. După câteva întâlniri private, cei doi şi-au anunţat logodna la 1 decembrie 1959, iar ceremonia nunţii regale a avut loc la 21 decembrie 1959. Pahlavi mai fusese de două ori căsătorit: o dată cu prinţesa Fawzia a Egiptului (născută în 1921), de care s-a despărţit în 1948, şi a doua oară cu Soraya Esfandiari Bakhtiari, pe care a părăsit-o în 1958. Împreună cu Farah, Riza Shah Pahlavi a avut patru copii: Reza Pahlavi II (născut la 31 octombrie 1960), Farahnaz Pahlavi ( 12 martie 1963), Ali-Reza Pahlavi (28 aprilie1966) şi Leila Pahlavi ( 27 martie 1970 şi moartă la 10 iunie 2001, la Londra). În ziua de 26 octombrie 1967 încoronarea Shah-ului a fost găzduită de Palatul Golestan, din Teheran. La ceremonie, regina Farah este recunoscută ca suverană şi putea să poarte titlul de împărăteasă. Era pentru prima oară în istoria ţării când o femeie primea şi dreptul de a asigura regenţa, în situaţia în care tronul ar fi rămas vacant.

Soţie iubitoare, mamă ideală pentru cei patru copii ai sai, Farah s-a implicat alături de rege în construirea unui Iran modern, deschis lumii contemporane. Începe să cunoască toate normele şi rigorile vieţii politice şi diplomatice, se angajează în dezvoltarea economică şi culturală a ţării; a fost şi este o femeie extrem de voluntară şi puternică, sociabilă şi altruistă, îndârjită în dorinţa ca Iranul să se afirme peste tot în lume.Ca primă doamnă a Iranului a dat interviuri şi a pozat pentru fotografi de renume de la Times, Newsweek, Paris Match…

Participantă entuziastă la "Revoluţia Albă"

Au fost ani în care relaţiile Iranului cu exteriorul se înmulţeau, scădea rata de analfabetism, se înfiinţau şcoli, teatre, cinematografe, biblioteci, spitale, muzee, fabrici, uzine - totul înflorea sub privirea celei care a stat alături de Shah şi împreună au aşezat temelia unei noi civilizaţii. În numai câţiva ani, ţara a început să respire, Teheranul aliindu-se cu marile capitale ale lumii, iar iranienii păreau mulţumiţi de realizările regelui şi reginei. Fericită, Farah şi-a urmat soţul în dificiul demers al instaurării democraţiei pe pământurile musulmane. Oamenii o iubesc şi o admiră şi acum după trei decenii de când a părăsit tronul; ea este în contact cu ei, le ştie problemele şi îi ajută! De altfel, împărăteasa Iranului a fost una din puţinele femei din lume cu o implicare atât de mare în viaţa propriei ţări, încât este cunoscută de întreaga lume, iar rolul său a fost de o extremă importanţă în stabilirea unui climat de pace şi înţelegere cu liderii celorlalte popoare. Reformele iniţiate de Shah Reza, cunoscute sub numele de "Revoluţia Albă", au fost conduse cu mult curaj şi entuziasm de Farah care şi-i asumat sarcina de a fi un bun responsabil şi un om de valoare în faţa poporului său. Corectă, generoasă şi inteligentă, regina a ajuns în inimile iranienilor iar ţara trecea printr-o etapă care îi asigura o dezvoltare occidentală. Dar nori negrii se abăteau asupra familiei regale iraniene.Regimul politic creat de cei doi Pahlavi devine însă cu timpul punctul de pornire al revoltelor clerului, mollahilor, partidului comunist şi de extremă stânga care îşi doreau o dictatură populară, luand drept model URSS şi China. Aceste forţe vedeau în progresul ţării o ameninţare a hegemoniei lor, un început care avea sa le transforme statul într-o democraţie nefastă.

Familia Pahlavi a colindat 7 ţări, căutând un loc în exil

Conflictul religie-democraţie a luat forma unor manifestaţii şi revolte care au destrămat supremaţia dinastiei Pahlavi. Manipulaţi, influenţaţi şi chiar ameninţaţi, iranienii nu şi-au susţinut conducatorii. În 1979, gloria se transformă într-un dezastru, motiv pentru care Shahul părăseşte ţara împreună cu familia, cautând un loc de exil. Este de necrezut cum un popor întoarce spatele celor care i-a adus binele si care au luptat clipă de clipă pentru a scoate Iranul la liman! “Regele era bolnav şi de cancer, dar a ascuns prietenilor starea sănătăţii lui. A început atunci o cursă cu timpul şi cu moartea, iar ţările la care apelase să ne ofere găzduire tergiversau răspunsul. Şi, în plus, suveranul trebuia operat de urgenţă. O situaţie tragică! Am plecat în Maroc, unde şederea noastră a devenit primejdioasă, fiindcă guvernul Chapur Bakhtiar n-a putut rezista revoluţionarilor. Aşa că, rapid, am ajuns în Bahamas. De aici, am plecat în Mexic şi apoi la New York, pentru operaţia soţului meu. După aceea ne-am fi întors în Mexic, dar ni s-au respins paşapoartele. Am ales să rămânem în Texas, la San Antonio, ne-am mutat apoi în Panama. Şi, în sfârşit, o veste bună a sosit totuşi, căci familia regală din Egipt ne-a oferit posibilitatea de a locui la Cairo, unde soţul meu a şi murit. Anwar a fost singurul om politic care a dat această probă de curaj şi de umanitate, şi poate de aceea a fost ucis un an mai târziu… A fost momentul în care l-am prevenit pe preşedintele Reagan că noi venim în SUA. M-am gândit că este bine pentru securitatea copiilor mei. Farahnaz, Reza şi Ali-Reza şi-au făcut studiile universitare la Washington, unde s-au şi stabilit. Păstrăm însă tradiţiile şi limba noastră. Este mult mai uşor să cultivi arta de a fi bunică, decât pe aceea de a fi împărăteasă şi mamă. Nu mai ai nevoie de atâta severitate…”Înconjurată de nepoţele şi de cei cei copii rămaşi în viaţă, Farah duce o luptă de supravieţuire cu ea însăşi, încercând să-şi urmeze drumul început alături de soţul său, sperând că într-o bună zi se va întoarce la Teheran. Fosta împărăteasă crede că în prezent, Iranul este un pământ plin de ură şi răzunare, de răutăţi şi cruzime.

www.independent-al.ro/