Hector Berlioz (n. 11 decembrie 1803, La Côte-Saint-André, Isère, Franţa - d. 8 martie 1869, Paris) a fost un compozitor, scriitor şi critic francez.
A avut o contribuţie importantă în conturarea romantismului francez. Contribuţia lui constă în promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existenţa unor mijloace expresive. Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului pentru grandios al lui Berlioz, relevat prin 4 tipuri procedurale: forţa sonoră, exploatarea efectelor timbrale, divizarea partidei instrumentale şi mărirea numărului de instrumente (împreună cu preocuparea pentru stereofonie).
Hector Berlioz a fost şi autorul „Tratatului de instrumentaţie”, care prezintă preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor, ca mijloc de exprimare nuanţată a sensibilităţilor. Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX.
Din punct de vedere compoziţional, el creează lucrări instrumentale cu un program declarat şi explicat, sau numai direcţionat de titluri, cu forme noi, care evoluează dinspre simfonie către operă.
Hector Berlioz este una dintre marile figuri ale muzicii romantice europene. Paradoxal, a fost mai bine înţeles în Germania, în Boemia, în Ungaria sau Rusia, decât în propria lui ţară. Cei mai mari apărători ai lui au fost Paganini, Liszt şi Schumann. Este adevărat că sursele sale literare predilecte de inspiraţie, Shakespeare şi Goethe, i-au conferit o apropiere de universal, depăşind cadrul strâmt al frontierelor naţionale. Dar printre aceste surse se găseşte şi Vergiliu, iar pe lângă de aspectul "fantastic" şi revărsările de pasiune, nu putem nega claritatea mediteraneeană din Harold în Italia, din Copilăria lui Isus sau din Troienii.
Drawing of Harriet Smithson as Ophelia in Shakespeare's Hamlet
Berlioz este un pasionat lucid. El concepe la rece, apoi interpretează cu entuziasm. Acest romantic este exact opusul unui improvizator. Trebuie ca viziunea lui poetică să fie exprimată cu evidenţă, trebuie ca proiecţia în muzică a "eu"-lui său omniprezent să fie perfect perceptibilă. Chiar visul, chiar delirul cedează la el în faţa nevoii de a enunţa cu claritate şi de a înlănţui logic evenimentele.
Berlioz: Symphonie Fantastique
5th movement:Songe d'une Nuit de Sabbat
NHK Symphony Orchestra, Tokyo
Conducted by Pinchas Steinberg
Simfonia fantastică are ca subtitlu "Episod din viaţa unui artist". Romeo şi Julieta este o "simfonie dramatică". Damnaţiunea lui Faust (1846) este o "legendă dramatică"; aici, simfonia evoluează către operă. La Berlioz, totul este dramă. Temele sunt personaje; orchestra este un decor, un spaţiu scenic. Berlioz este prin excelenţă un muzician de ruptură. Există în creaţia lui momente în care înflăcărarea sa creatoare anticipă în mod straniu îndrăznelile muzicii secolului XX. Berlioz anexează teritorii încă virgine, nu este împiedicat de nici un fel de constrângeri, nu se teme de lipsa de măsură. Puţin îi pasă de mijloace; pentru el nu contează decât ceea ce are de spus şi această voinţă de a merge până la capăt în ceea ce vrea să exprime, duce la descoperirea unor mijloace noi, care îi lărgesc domeniul de acţiune. O orchestraţie "modernă", în care timbrul, culoarea, dinamica joacă un rol preponderent în expresia muzicală, un simţ modal care îmbogăţeşte armonia şi rafinează melodia, o concepţie cu totul personală asupra contrapunctului, care îi permite să suprapună elemente foarte diferenţiate, creând un gen de simultaneitate care îi aparţine, la propriu, recursul la stereofonie, acestea sunt doar câteva din cuceririle lui Berlioz, iar ele sunt atât de convingătoare în special pentru că s-au impus prin capodopere (Simfonia fantastică, Recviemul, Harold în Italia, Romeo şi Julieta, Damnaţiunea lui Faust).
Să nu uităm, în final, faptul că Berlioz a fost un remarcabil scriitor şi un excelent critic muzical. Pasionantele lui Memorii şi cărţi despre muzică stau mărturie pentru aceste afirmaţii.atelier LiterNet.roCreaţii
Simfonia fantastică
Simfonia Romeo şi Julieta
Simfonia Harold în ItaliaSimfonia lui Iulie
Simfonia funebră
Damnaţiunea lui Faust
Recviem.
Painting of a young Berlioz by Émile Signol, 1832.
by Caroline Bardua
FRANZ LISZT (1811-1886), HUNGARIAN COMPOSER AND PIANIST, PLAYS FOR ALEXANDER DUMAS (THE ELDER), AURORE DUPIN (GEORGE SAND), AND THE COUNTESS MARIE D'AGOULT (ALL SEATED), HECTOR BERLIOZ, NICCOLÒ PAGANINI, AND GIACOMO ROSSINI (STANDING). A BUST OF BEETHOVEN BY ANTON DIETRICH SITS ATOP THE PIANO AND A PORTRAIT OF LORD BYRON HANGS ON THE WALL. PAINTING BY JOSEF DANHAUSER, 1840.
H. Berlioz - (6/13) Grande Messe des morts, Op. 5 ("Requiem") - IV. Rex tremendae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu