În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic,spiritul critic încetează să mai fie o virtute.
Devine o boală.
Aproape că e mai bună credulitatea.
Dacă eşti gata să creditezi un fals,greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul.
Dacă însă respingi,precaut,ceea ce merită a fi creditat,vina e,în întregime,a ta.
Spiritul critic devenit insomnie cîrcotaşă este un abuz al inteligenţei.
Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii,mari întîlniri,mari momente de bucurie şi cunoaştere...............
Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă,de natură să încurajeze egolatria, vanitatea,euforia deşteptăciunii proprii.
E un fel de a opune viului,infinit ramificat,omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile din el însuşi.
A cultiva,fără încetare,spiritul critic e a te păstra,programatic,„în afară“,a nu răspunde nici unei chemări,nici unei invitaţii.
„Nu“ e mereu mai la îndemînă decît „da“......................
În exces,spiritul critic e o formă de infantilism mental.
El se exprimă,uneori,ca un soi de răzgîiere a minţii,ca o formă de „proastă-creştere“ intelectuală.
Gîndirea n-are voie să fie mofturoasă,să traverseze piaţa lumii şi a ideilor, cu o grimasă dispreţuitoare.
E mai bine să rişte lăcomia cumulativă,decît selectivitatea astringentă.
A strîmba tot timpul din nas e a fi o victimă sigură a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“.
În orice caz, e la fel de puţin recomandabil ca şi iresponsabilitatea unei atotprimitoare permisivităţi...............
Practica maniacală a judecăţii se asociază,de regulă,cu amînarea indefinită a deciziei...............
Judecătorul nu găseşte niciodată motive să intre în horă şi ratează,astfel, toate alternativele.
E mereu în contratimp cu ceea ce se petrece sub ochii lui:îl irită în egală măsură bucuria şi tristeţea,reproşează bucuriei că e prea veselă şi tristeţii că e prea sumbră.
Dar nu o face ca exponent al unei juste „măsuri“,ci ca profesionist al dezamăgirii şi al inadecvării.
Deviza lui este „nici-nici“,în varianta trivială a răsfăţului infantil.
Mereu exterior realului şi mesajelor care i se adresează,judecătorul pierde toate ocaziile.
Nu are niciodată intuiţia prilejului care trebuie valorificat,a momentului unic,ireversibil,care nu trebuie pierdut...................
Nu ştie să recunoască această clipă şi are toate şansele să nu recunoască mesajul rostului propriu, atunci cînd îl aude.
Soluţia?
Convertirea spiritului critic în discernămînt.
Plus un dram de umor,plus o minimă afecţiune pentru ceilalţi şi pentru farmecul pestriţ al lumii.
Deocamdată,ambianţa autohtonă nu încurajează asemenea înclinaţii.
Preferă „ochiul rău“,muşcătura otrăvită,greaţa.
Avem şi motive – se va spune.
Da,dar ele nu diminuează şi nu se suportă mai uşor prin repetate accese de depresie...................
(Dilema veche nr.355/2 decembrie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu