Apel la puritatea emoţiilor Mihai Cuza

Apel la puritatea emoţiilor Emoţiile nu pot fi evitate. Străduinţa de a o face le transformă pe cele bune în fulguraţii, iar pe cele rele în emoţii teribil de rele. Din păcate, ne aflăm într-o vreme în care noua civilizaţie, parcă nemaiavând loc suficient în lume, se înghesuie între noi şi emoţiile noastre, ne depărtează de ele, ne rupe de propriul suflet. Observaţia aceasta este atât de tăioasă şi alarmantă, încât tema propusă de Karina pentru acest guestpost ar putea deveni chiar o rubrică. L-am dus zilele trecute pe băiatul meu la dentist. Avea o măsea de scos şi frica de durere l-a copleşit. A plâns chiar acolo, pe scaunul stomatologic, s-a agitat atât de mult încât doamna doctor nu se mai putea atinge de el la un moment dat. La orice atingere, speriosul meu ţipa. Şi atunci l-am rugat să închidă ochii şi să încerce să simtă toată durerea. Mi-a spus că tocmai asta încearcă să evite. Eu i-am spus că exact din cauza asta îl şi doare. L-am convins că durerea nu e rea, ci încercarea lui de a nu o simţi. A închis ochii, s-a concentrat pe ce simţea şi măseaua a ieşit fără nicio suferinţă. Durere a fost, dar firească, fără împotrivire, fără încrâncenare. Dacă m-aş putea convinge şi pe mine de ceva, asta ar fi: simte tot, cu toată atenţia. Lărgeşte paleta de emoţii, culorile vieţii tale. Nu te lupta cu ele. Uită-te la ei că fumează şi beau, se uită la televizor şi se dau pe net şi fac o mulţime de chestii doar ca să nu simtă şi să-şi închidă inima. Nu mai vor să simtă nimic. Cred că le e mai bine dacă trăiesc aşa, ca nişte maşinării de prestat o slujbă şi de plătit facturi. Majoritatea oamenilor nu experimentează mai mult de 12 emoţii diferite de-a lungul unei săptămâni. Dintre acestea, cele mai multe sunt banale: bucurie, frustrare, nervozitate, presiune, ruşine, depresie şi iar o scurtă bucurie. E de-ajuns atât pentru a te numi om? Tot ce ne putem dori în această viaţă se reduce în cele din urmă la emoţii. Cu toţi ne dorim să ne simţim într-un anume fel. Eu cred că nu ne dorim destul. Eu mai vreau să cred în opere nemuritoare, în eroi ai spiritului şi în prietenie legendară. Dar acestea nu sunt făcute din sentimente gigantice, ele aparţin infinitei varietăţi caleidoscopice ale emoţiilor şi plăcute, şi neplăcute, care vibrează în fiecare respiraţie a vieţii noastre. Mihai CuzaArticol scris pentru blogul Karinei, 24 ianuarie 2011

Inn_Gallery