Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais

1732 - S-a născut Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, autorul francez al unor texte de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul din Sevilla” şi „Nunta lui Figaro”. Sub paravanul peripeţiilor ilare, el pune în discuţie un întreg sistem social, contestând privilegiile aristocraţiei.

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (n. 24 ianuarie 1732 – d. 18 mai 1799) a fost un ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme şi revoluţionar (atât francez cât şi american). El a fost totuşi cunoscut pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro.

Beaumarchais s-a născut Pierre-Augustin Caron, fiul unic al unui ceasornicar care mai avea cinci fiice. Familia era destul de înstărită şi Caron a avut o copilărie liniştită şi fericită, în contrast cu mare parte din viaţa lui de adult. Caron a părăsit şcoala la vârsta de 13 ani pentru a fi ucenicul tatălui. După câţiva ani, probabil între 1751 şi 1753, a inventat un mecanism de scăpare pentru ceasuri care le permitea să le facă cu mult mai precise şi compacte. Una dintre cele mai mari invenţii a fost un ceas montat pe un inel, pentru Madame de Pompadour. Invenţia a fost recunoscută ulterior de Académie des sciences, după o dispută cu M. Lepaute, ceasornicarul regal, care a încercat să-şi asume invenţia.

În 1758-59, Caron devine profesorul particular de harpă al fiicei Regelui Ludovic al XV-lea. În 1759-60, Caron îl cunoaşte pe Joseph Paris-Duverney, un antreprenor înstărit, mai în vârstă. Cei doi au devenit prieteni foarte apropiaţi şi au colaborat în multe afaceri îndrăzneţe. La scurt time după ce s-a căsătorit în 1756-57, Caron adoptat numele de „Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais”, pe care el l-a derivat din „le Bois Marchais”, numele unei bucăţi de pământ moştenite de prima lui soţie.

Ajutat de Pâris-Duverney, Beaumarchais dobândeşte titlul de secretar consilier al Regelui în 1760-61, astfel căştigând acces la aristocraţia franceză. Aceasta a fost urmată de câştigarea celui de-al doilea titlu, locotenent general de vânătoare, în 1763. În anul următor, Beaumarchais a început o vizită de 10 luni la Madrid, se presupune pentru a-şi ajuta sora sa, Lisette, care a fost abandonată de logodnicul ei, Clavijo [3]. Între timp, el era preocupat în mare parte cu încheierea de contracte de afaceri pentru Paris-Duverney. Deşi Beaumarchais s-a întors în Franţa cu puţin profit, a dobândit experienţă, idei muzicale şi idei pentru personaje teatrale.

Moartea lui Paris-Duverney pe 17 iulie 1770 a declanşat un deceniu de tulburare pentru Beaumarchais. La câteva luni înainte de moartea lui, cei doi au semnat o declaraţie care anula toate datoriile lui Beaumarchais faţă de Pâris-Duverney (aproximativ 75.000 lire), şi acordarea modestei sume de 15.000 de lire lui Beaumarchais. Contele de la Blache, singurul moştenitor al lui Paris-Duverney, l-a dat în judecată pe Beaumarchais, susţinând că declaraţia semnată era un fals. Deşi verdictul din 1772 era în favoarea lui Beaumarchais, a fost anulat de magistratul Goëzman în cadrul recursului. În acelaşi timp, Beaumarchais era implicat într-o dispută cu Ducele de Chaulnes în legătură cu amanta ducelui, ducând la încarcerarea lui Beaumarchais între februarie şi mai 1773. La Blache a profitat de absenţa lui Beaumarchais din instanţă şi l-a convins pe magistratul Goëzman să emită un ordin juridic împotriva lui Beaumarchais prin care acesta să fie obligat să-i restituie toate datoriile faţă de Paris-Duverney, plus dobânda şi toate taxele legale.

Pentru a câştiga sprijinul publicului, Beaumarchais a publicat un pamflet compus din patru părţi intitulat Mémoires contre Goëzman. Aceasta l-a transformat pe Beaumarchais într-o celebritate, el ajungând să fie văzut de public ca un campion al justiţiei şi libertăţii sociale. Goëzman contraatacă, promulgând o lege potrivită pentru propriile interese. Verdictul a fost ambiguu. La 26 februarie 1774 atât Beaumarchais cât şi d-na Goëzman (care îl simpatiza pe Beaumarchais) au fost privaţi de drepturile civile, timp în care magistratul Goezman a fost îndepărtat din postul lui. În acelaşi timp, verdictul lui Goëzman în cazul La Blache a fost din nou anulat. Cazul Goëzman era atât de extraordinar încât judecătorii au părăsit sala de judecată pe o uşă de serviciu pentru a evita mulţimea furioasă care aştepta în faţa tribunalului.

Pentru a-şi restaura drepturile civile, Beaumarchais se angajează în slujba lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea. A călătorit la Londra, Amsterdam şi Viena în diferite misiuni secrete. Prima lui misiune a fost să meargă la Londra pentru a distruge un pamflet intitulat Les mémoires secrets d'une femme publique, pe care Ludovic al XV-lea îl considera defăimător pentru una din amantele lui, Madame du Barry. Beaumarchais era de asemenea amintit şi pentru sprijinul lui pentru Revoluţia americană. Ludovic al XVI-lea, care nu dorea o confruntare directă cu Anglia, i-a dat mână liberă lui Beaumarchais pentru a fonda o întreprindere comercială, Roderigue Hortalez and Co, sprijinită de autorităţile regale franceze şi spaniole, care aproviziona rebelii americani cu arme, muniţie, haine, şi provizii. Pentru aceste servicii, Parlamentul Francez i-a restaurat drepturile civile în 1776.

La scurt timp după moartea lui Voltaire în 1778, Beaumarchais se hotărăşte să publice toate lucrările lui Voltaire, multe dintre care erau interzise în Franţa. El a cumpărat drepturile pentru majoritatea manuscriselor lui Voltaire de la editorul Charles-Joseph Panckouck în februarie 1779. Pentru a scăpa de cenzura franceză, a amenajat o tiparniţă la Kehl, în Germania. El a cumpărat de asemenea de la văduva lui John Baskerville întreaga topitorie de litere din faimosul tip englez. Trei fabrici de hârtie au fost cumpărate de Beaumarchais. Şaptezeci de volume au fost publicate între 1783 şi 1790. Deşi aceasta s-a dovedit a fi un dezastru financiar, contribuţia lui Beaumarchais s-a dovedit a fi esenţială în păstrarea multor dintre lucrările târzii ale lui Voltaire, care altfel ar fi fost pierdute.

Nu a trecut mult timp până când Beaumarchais s-a confruntat din nou cu sistemul legal francez. În 1787 a cunoscut-o pe doamna Korman, care era implicată şi închisă într-un proces de adulter, iniţiat de soţul acesteia pentru a-şi însuşi zestrea ei. Problema a ajuns la tribunal, Beaumarchais luând partea doamnei Korman, domnul Korman fiind asistat de un avocat celebru, Nicolas Bergasse. Pe 2 aprilie 1790, domnii Korman şi Bergasse au fost găsiţi vinovaţi de calomnie (defăimare), însă reputaţia lui Beaumarchais a fost afectată.

Între timp, a izbucnit Revoluţia franceză. Beaumarchais nu mai era idolul care fusese cu câţiva ani în urmă. El a avut succes financiar, în mare parte din aprovizionarea Parisului cu apă potabilă, şi avansând în rândul nobililor francezi. În 1791, s-a stabilit într-o reşedinţă luxoasă, vis-à-vis de Bastilia. A petrecut o săptămână în închisoare în august 1792, şi a fost eliberat cu doar trei zile înainte de a începe masacrele din septembrie, ce au avut loc în închisoarea în care a fost deţinut.

Cu toate acestea, el îşi oferea serviciile noii republici. A încercat să cumpere 60,000 de puşti din Olanda pentru armata revoluţionară franceză, dar nu a putut să încheie afacerea. În timpul cât a fost în afara ţării, Beaumarchais a fost declarat un émigré (loial al vechiului regim) de către duşmanii lui. Şi-a petrecut doi ani şi jumătate în exil, în mare parte în Germania, până când numele lui a fost şters de pe lista proscrişilor émigrés. S-a întors la Paris în 1796, unde şi-a trăit restul vieţii în pace. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Pisele lui Beaumarchais din seria Figaro cuprind Le Barbier de Séville (Bărbierul din Sevilla), Le Mariage de Figaro (Nunta lui Figaro), şi La Mère coupable. Figaro şi Contele Almaviva, cele două personaje ale lui Beaumarchais, cel mai probabil create în călătoriile lui în Spania, au fost (împreună cu Rosine, şi mai târziu Contesa Almaviva) singurele prezente în toate cele trei părţi. Ele reflectă schimbărea atitudinilor sociale înainte, după, şi în timpul revoluţiei franceze. Figaro şi Almaviva au apărut pentru prima dată în Le Sacristan, pe care a scris-o prin 1765 şi a redenumit-o " un interludiu, imitând stilul spaniol ". Faima lui a început, totuşi, cu prima piesă dramatică (drame bourgeois), Eugénie, care a avut premiera la Comédie Française în 1767. Aceasta a fost urmată de o altă dramă, Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon (Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon), cu premiera pe 13 ianuarie 1770, tot la Comedia Franceză.

Privind dintr-un alt unghi, piesele Figaro sunt semi-autobiografice. Don Guzman Brid'oison (Le Mariage) şi Bégearss (La Mère) au fost caricaturile celor doi adversari reali ai lui Beaumarchais, Goëzman şi Bergasse. Pajul Chérubin (Le Mariage) seamănă cu tânărul Beaumarchais, care medita la sinucidere când a aflat că iubita lui urma să se căsătorească cu altul. Suzanne, eroina din Le Mariage şi La Mère, a avut ca sursă de inspiraţie cea de-a treia soţie a lui Beaumarchais, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz. Între timp, câteva dintre monologurile contelui reflectă remuşcările dramaturgului pentru numeroasele lui experienţe sexuale.

Le Barbier a debutat în 1775. Continuarea Le Mariage a trecut iniţial de cenzori în 1781, dar reprezentaţia a fost imediat interzisă de Ludovic al XVI-lea, după ce a citit-o personal. Regele nu a fost mulţumit de felul cum piesa satiriza aristocraţia. În următorii trei ani, Beaumarchais a revizuit-o de mai multe ori, pentru a putea să treacă de cenzor. Regele a ridicat interdicţia în 1784. Piesa a debutat în acel an şi a fost extrem de populară şi în rândul aristocraţilor. Opera lui Mozart a avut premiera cu doi ani mai târziu. Ultima piesă a lui Beaumarchais, La mère... a avut premiera în 1792 la Paris.

Pentru a-i aduce un omagiu marelui dramaturg francez Molière, care a scris titlul original al piesei, Beaumarchais a redenumit La Mère coupable în L'autre Tartuffe. Toate cele trei piese Figaro s-au bucurat de un mare succes, şi sunt jucate şi astăzi în teatre şi săli de operă.

Actress in Role of Rosine in "The Barber of Seville"

by Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais

Barbiere di Siviglia

From the Opera House Zürich

Il Barbiere di Sivigilia

Comic opera in two acts by Goacchino Rossini

Libretto by Cesare Sterbini

Based on the comedy

Le Barbier de Séville ou La Précaution inutile

by Pierre Augustin Caron de Beaumarchais

Zusatzchor Opera House Zürich

Orchestra of the Zürich Opera

Conducted by Nello Santi

Directed for stage by Grischa Asagaroff

Singers

Count Almaviva: Reinaldo Macias

Don Bartolo: Carlos Chausson

Rosina: Vesselina Kasarova

Figaro: Manuel Lanza

Don Basilio: Nicolai Ghiaurov

Fiorillo: Valeriy Murga

Ambrogio: Kenneth Roberson

Berta: Elizabeth Rae Magnuson