Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885 Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român. E primul fabulist autentic din literatura româna, lasându-ne vreo 40 de fabule, in care adevarul e mascat, din cauza cenzurii autoritatilor.

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca si franceza. Ajuns la Bucuresti, este elev la pensionul Sfantul Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin talentul său poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte.

O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 şi Lebăda şi puii corbului) este inchis in temnita. A ocupat funcţii mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare mintală. A murit sărac la Bucureşti în anul 1885.

A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic si umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Cânele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală s.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.

Poezii (1842)

Suvenire si impresii, epistole si fabule (1847)

Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule (1863)

Memorial (1842)

Poezii (1938)

Umbra lui Mircea la Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară,

De pe muche de pe stâncă, chipuri negre se cobor;

Muşchiul zidului se mişcă... printre iarbă se strecoară

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii: un mormânt se dezveleşte,

O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...

Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...

Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc.

Ascultaţi!... marea fantomă face semn... dă o poruncă...

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,

Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,

Şi puternici legioane pe-a ta margine-ai privit,

Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute,

Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura 1,

Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,

Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura 2,

Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.

Acest sunet, acest nume valurile îl primesc,

Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,

Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune

De la fiii României care tu o ai cinstit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;

Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:

Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;

Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,

Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:

Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:

Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,

De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,

Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,

Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie

A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;

Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,

Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,

Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:

Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite.

În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte.

Şi ai lui sângeraţi dafini 3 naţiile îi plătesc;

E a cerului urgie, este foc care topeşte

Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,

La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;

Peste unde şi-n tărie întunericul domneşte;

Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt.

Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte

Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc;

Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate,

Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Boul şi viţelul

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

În zilele noastre de soartă-ajutat,

Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,

Dobândi-n cireadă un post însemnat.

- Un bou în post mare? - Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:

Decât multă minte, ştiu că e mai bine

Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţii veselă schimbare,

Cum şi de mândrie boul stăpânit,

Se credea că este decât toţi mai mare,

Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,

Că are clăi sumă şi livezi o mie:

"Mă duc, zise-ndată, niţel fân să-i cer."

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;

Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:

"Acum doarme, zice, nu-l pot supăra."

- "Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

După prânz să doarmă! Obiceiul lui

Era să nu şază ziua niciodată;

Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui."

- Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;

Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,

Priimit în casă dacă vrei să fii."

La o mojicie atâta de mare

Viţelul răspunde că va aştepta;

Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,

Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,

Însă socoteşte că unchiu-a orbit:

Căci fără-ndoială nu putea crede

Ca buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi prea de dimineaţă,

Să-i găsească vreme, la dânsul veni:

O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,

Ca să-i facă bine, de el pomeni.

"Boierule, zise, aşteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu."

- "Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară.

N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu."