Ah, femeile de Valeriu Gherghel

Renaissance melodies: Dolce amoroso foco Am adaptat un articol scris de Umberto Eco despre rolul femeilor în istoria filosofiei. Articolul s-ar putea intitula foarte bine "Filosofia în buduar", după numele unei scrieri a marchizului de Sade. Iată: “Enciclopedia femeilor (http://www.enciclopediadelledonne.it) consemnează, în mod firesc, un număr important de femei interesante, de la Caterina da Siena la Tina Pica, printre ele numărîndu-se şi multe femei pe nedrept uitate. Pe de altă parte, încă din 1690, în istoria lui despre femeile filosof, Gilles Menage ne vorbea despre socratica Diotima, cirenaica Arete, megarica Nicarete, cinica Iparchia, peripatetica Teodora (în sensul filosofic al termenului), epicureana Leonzia, pitagoreana Temistoclea, despre care cunoaştem foarte puţine lucruri. Pe bună dreptate, multe dintre aceste femei au fost scoase acum din uitare.  Ceea ce lipseşte este, totuşi, o enciclopedie a nevestelor. Se spune că în spatele fiecărui bărbat mare se afla o femeie, începînd de la Iustinian şi Teodora şi ajungînd, dacă vreţi, la Obama şi Michelle (e ciudat că nu este adevărat contrariul: femeile mari nu au avut nevoie de soţi, vezi cele două Elisabete ale Angliei). Dar, în general, despre femei nu se spune adesea mai nimic.  Începînd cu Antichitatea clasică, amantele au contat mai mult decît nevestele. Clara Schumann sau Alma Mahler au fost mai cunoscute pentru faptele lor extra- sau post-matrimoniale. În fond, singura nevastă citată foarte des ca atare este Xantipa, şi asta pentru a fi vorbită întotdeauna de rău.  Pitigrilli aminteşte învăţătura Sfîntului Pavel, "melius nubere quam uri" - "mai bine să se căsătorească decît sa ardă", căsătoriţi-vă doar dacă nu mai rezistaţi (iată un sfat bun pentru preoţii pedofili), dar face observaţia că majoritatea bărbaţilor mari, precum Platon, Lucretiu, Virgiliu, Horatiu şi altii au fost celibatari.  Nu este cu totl adevărat. In cazul lui Platon este corect, de la Diogene Laertius ştim că scria doar epigrame pentru băieţi foarte arătoşi, chiar dacă îşi luase printre discipoli şi două femei, Lastenia şi Assiotea şi că spunea că bărbatul virtuos trebuie sa-si ia nevastă. Se vede treaba ca îl apăsa căsnicia nereuşită a lui Socrate.  Cu toate acestea, Aristotel s-a însurat mai întîi cu Pitia, iar după moartea acesteia a trăit cu Herpilia, deşi nu se întelege prea clar dacă a luat-o de nevastă sau doar drept concubină, dar trăind cu ea "more uxorio" (ca barbat cu femeie), pînă într-atît încît o aminteşte în mod afectuos în testamentul lui - lasînd la o parte că de la ea l-a avut pe Nicomah, cel care a dat mai apoi numele uneia dintre Eticile sale.  Horatiu nu a avut niciodată nici nevastă, nici copii. Suspectez însă, ţinînd cont de ceea ce a scris, ca-şi mai făcea de cap din cînd în cînd. Virgiliu se pare că era atît de timid încît nu îndrăznea să-şi declare dragostea, dar se zvoneşte că ar fi avut o relaţie cu nevasta lui Varius Rufus. În schimb, Ovidiu s-a însurat de trei ori.  Despre Lucretiu, sursele antice nu spun aproape nimic; o aluzie a Sfîntului Ieronim sugerează ca s-ar fi sinucis deoarece i-ar fi luat minţile o poţiune de dragoste (dar sfîntul avea tot interesul să declare nebun un ateu periculos). Pornind de-aici tradiţia medievală şi umanistă a brodat pe tema unei misterioase Lucilia, nevastă sau amantă, nu se ştie exact, vrăjitoare sau femeie îndragostită, care ceruse filtrul unei alte vrajitoare. Se mai spunea şi că Lucretiu îşi administrase poţiunea singur. În orice caz, Lucilia nu iese foarte bine din această poveste. Asta dacă nu avea dreptate Pomponius Letus, potrivit căruia Lucretiu s-ar fi omorît pentru ca era îndrăgostit fără speranţă de un anume Asterisc (sic!).  Mergînd maideparte de-a lungul secolelor, Dante a continuat să viseze la Beatrice, dar s-a căsătorit cu Gemma Donati, chiar dacă nu spune nimic despre acest lucru. Toţi cred că Descartes a fost burlac (deoarece a murit foarte devreme şi a avut o viaţă foarte agitată), dar, în realitate, a avut o fiică, Francine (moartă la vîrsta de doar 5 ani), de la o servitoare întîlnită în Olanda, Helena Jans van der Strom, pe care a avut-o drept tovaraşă de viaţă vreme de cîţiva ani, chiar dacă nu a recunoscut-o decît ca menajeră. În pofida anumitor calomnii, Descartes şi-a recunoscut fiica. Potrivit altor surse, filosoful a mai avut şi alte aventuri.  În fine, vom trece în categoria celibatarilor propriu-zişi pe slujitorii Bisericii şi pe indivizii care s-au recunoscut mai mult sau mai puţin ca avînd o orientare homosexuală, precum Cyrano de Bergerac (îmi cer iertare că le dau o ştire atît de cumplită fanilor lui Rostand) sau filosoful Ludwig Wittgenstein. Un singur bărbat important a fost cu maximă certitudine burlac: e vorba, fireşte, de Immanuel Kant.  Pînă şi Hegel s-a căsătorit. Mai mult, se pare că era chiar un mare afemeiat, întrucît a avut un fiu din afara mariajului. Era şi gurmand pe deasupra. Pentru a nu-l mai pomeni pe Marx, extrem de legat de soţia lui, Jenny von Westphalen.  O problemă rămîne, totuşi: ce influenţă a avut Gemma asupra lui Dante, Helena asupra lui Descartes, ca să nu mai vorbim de numeroase alte neveste pe care istoria nu le menţionează? Şi dacă operele lui Aristotel ar fi fost în realitate scrise de Herpilia? Nu vom şti asta niciodată.  În concluzie, istoria, scrisă de soţi, a condamnat nevestele la anonimat".  În imagine: Odilon Redon, Femme voilée Valeriu Gherghel Citiţi mai mult