Epigrame

Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.
Succesul epigramei e pururea condiţionat de calitatea auditorului. Publicul ales care te citeşte sau te ascultă completează pe scriitor şi-l clarifică. Această colaborare începe cu atenţia şi continuă cu înţelegerea şi se sfârşeşte prin entuziasmul nestăpânit al aplauzelor.


Dacă epigramele vor avea darul să placă şi să merite aprobare sonoră, atunci din aplauzele dv. dăruite voi face un buchet şi-l voi arunca cu un salut adânc de gratitudine şi de simpatie: ale tale dintru ale tale.


Ea se naşte, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului.


De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice ofensate de urâţeniile vieţii, de nedreptăţile politicii şi arivismul mediocrităţilor. În astfel de clipe, indignarea mea s-a prefăcut singură în vers ca la Ovidiu, neputând s-o mai stăpânesc. În concluzie: epigrama e ca un copil; se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.


Cincinat Pavelescu