Omar Khayyam

1131: Omar Khayyam, poet persan, astronom, matematician și filosof (n. 1048) 18.05.1048 Nishapur 04.12.1131 Khorasan Savantul-poet Omar Khayyam s-a născut în Nișapur, unde după moartea sa, persanii i-au ridicat un monument funerar ale cărui arcuri sugerează traiectoriile aștrilor. El a fost cunoscut în timpul vieții sale și chiar și o perioadă după moarte din postura de savant filosof, discipol al lui Avesina. Din postura de matematician, astronom și medic la curtea lui Malekșah a lăsat un celebru tratat de algebră(în limba arabă) și a colaborat la reforma calendarului iranian. În anul 1074 a întemeiat un institut astronomic care a ființat până în anul 1092. Reputația sa de mare poet s-a impus cu timpul, astronomul care după ce calcula crugul planetelor își lua din când în când răgazul de a cizela rubaiatele ce aveau să-i aducă laurii nemuririi. Omar laudă vinul interzis de preceptele islamice, proslăvește hoinăreala liberă si lipsită de griji a dervișilor și înfierează ipocrizia clerului islamic. Din această cauză ele au circulat mai multe secole pe sub mână, ferite de privirile celor care impuneau drastice canoane religioase. Abia în secolul al XIX-lea prin traducerea făcută de E. Fitzgerald în engleză, rubaiatele au cunoscut consacrarea universală. Ele sunt astăzi preluate în mai toate limbile pământului, făcându-l pe Khayyam unul dintre cei mai cunoscuți poeți.by quasiote zece rubaiate * Noi și vinul și iubita-n colțul ăsta de ruinuri, fără gând de mântuire, fără temere de chinuri, duh și trup, ulcea și haină-n drojdie de vin s-adapă — slobod sunt, scăpat de-acestea: Aer, Foc, Pământ și Apă! * Fiecare firimitură de pământ avut-a viață: fost-a chip-de-soare, fost-a chip-de-lună ce răsfață. Firul colbului pe chipul dragei șterge-l lin: odată firul colbului acesta fost-a chip de mândră fată. * Doar o clipă îmbinarea de stihii te ocrotește Du-te și petrece-ți viața, chiar când lumea te mâhnește. De-nțelepți s-asculți, căci trupul, în adâncu-i miez când crapă, e doar pulbere și boare, flacără și strop de apă. * Amfora-asta-a fost ca mine un nebun de dor și jale, rob gemând  în lanțuri negre: cârlionții dragei sale. Toarta asta de pe gâtul amforei a fost odată. braț încovoiat pe după gingașul grumaz de fată. * Când plesnesc bobocii-n floare, pași pe mal de râu să-ncetini către marginea câmpiei, cu vreo doi sau trei prieteni și iubita ca o zână. Adu-ți, plin cu vin, ulciorul: cine-o bea din zori, n-o duce, de moschei și temple dorul. * Adu-mi ăst rubin în cupa de cleștar, cu dulce șopot, adu-mi ăst prieten-sfetnic al oricărui om ce-i slobod! Întrucât durata lumii pământene-i precum valul, precum vântul care trece — adu-mi, plin de vin pocalul! * O, prietene, trecutul lumii, oare, te frământă? Pentru ce-n zadar îți chinui gândul, inima plăpândă?… Vesel fii, petrece-ți viața, și de gânduri să te scuturi, căci n-a stat la sfat cu tine lumea dintru începuturi! * Bea din băutura asta, care-i veșnicia vieții, bea comoara de plăcere, bea văpaia tinereții! Arde-n vâlvătăi ca focul viu, pe dinlăuntru arde, dar priește întristării, apă vie-i pentru moarte. * Dacă-n lume sunt statornic pe-o vecie de-o clipită e păcat să stau eu fără băutură și iubită. Rai și iad? Speranță, teamă? Vechi și nou? Cu vorbe plouă. Când o să mă duc, ce-mi pasă dacă lumea-i veche, nouă?… * O, Khayyam, de băutură beat când ești, să fii ferice! Dacă ai un chip-de-roză lângă tine, fii ferice! Cum răsplata lumii noastre-i a neantului matrice — mort să mi te-nchipui, însă, cum ești viu, să fii ferice! Traducerea George Dan

Omar Khayyam

Omar Khayyám

(n. 18 mai 1048 la Nişapur, Persia - d. 4 decembrie 1131) a fost unpoet, matematician, filosof şi astronom persan.
S-a născut într-o familie de fabricanţi de corturi. Şi-a petrecut copilăria în oraşul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învăţaţii Şeic Mohamed Mansuri şi apoi Imam Mowaffaq de Nişapur.
A avut o viaţă extrem de agitată, dacă ţinem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Situaţia învăţaţilor era foarte fragilă, fiind dependenţi financiar de conducători sau de vreun mecena local. Însuşi Haiām a scris mai târziu că a fost în perioada tinereţii „martor al nimicirii învăţaţilor, din care nu a mai rămas decât o mînă de oameni, chinuită şi puţin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecţionării şi adâncirii ştiinţei lor”.





A peregrinat prin diverse locuri: Samarkand, Ispahan, Merv.
În lucrarea Discuţii asupra unor probleme de algebră (1070) se ocupă de rezolvarea ecuaţiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecţiei secţiunilor conice cu cercul. Haiām îşi pune problema rezolvării ecuaţiei de gradul III în mod asemănător celei de gradul II (deci prin radicali),dar nu reuşeşte acest lucru. Totuşi, el nu disperă şi afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.





A studiat şi Elementele lui Euclid, fiind cu precădere atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstraţie. Se ocupă şi de problema coeficienţilor binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.
Lucrările lui Haiām vor fi cunoscute în Europa abia peste şapte secole.
În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască un obsevator astronomic împreună cu alţi mari învăţaţi ai vremii. Aceştia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de şase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obţinea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu.





Poet


Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Haiām "...dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecţiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii". Iată câteva expresii ale pesimismului lui Haiām:
„Am venit, de unde? Unde duce drumul?
Care-i rostul vieţii ? Tainele sugrumu-l.
Câte inimi pure — Roata de Azur
Arde-n scrum şi pulberi! Spuneţi, unde-i fumul?


Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,
Când te-apleci genunea lumii s-o măsori!
Fulgeră-n eternă goană-ameţitoare —
Trec pe lângă tine — aştrii rotitori...”


Valoarea operei sale poetice eclipsează faima sa de matematician şi om de ştiinţă. Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite "rubaiat"). Au un conţinut mistic, legat de misticaislamică, adică de sufism.

Vanitas vanitatum

Miresme cupe, harfe şi bucle aurii:

O, jucării sfărmate de Vreme, jucării!

Gând, faptă, renunţare, virtuţi căinţi şi rugi:

Cenuşi pe care Timpul le spulberă, - cenuşi...

Ce-s oamenii? Podoabe ce-atârnă din tărie.

Sosesc, se duc şi iarăşi sosesc aici sub soare.

Din buzunarul humei şi-a cerului cutie

Mereu făpturi s-or naşte, căci Dumnezeu nu moare.

Spuneţi-mi, ce aduse a lumii bogăţie?

Nimic. în mână timpul lăsatu-mi-a doar vânt.

Un foc sunt. Când s-o stinge, nimicu-o să rămâie.

Am fost a lui Djem cupă; dar spartă - nimic sunt.

Crearea ta şi-a lumii, destinul ei şi-al tău

Sunt taine-aici şi taine vor fi în veci şi-n moarte.

Surâde-le ca unor pericole deşarte,

Căci pacea te-aşteaptă dincolo, -n negrul hău.

Cereasca boltă pare o magică lanternă

Şi soarele e lampa. lar lumea e-o cortină

Pe care defilează în hora lor eternă

Imaginile noastre - răni negre în lumină.

Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă

Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie.

Şi ieri şi mâini şi astăzi iluzii sunt şi ceaţă.

Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie.

Bagdadul, Balkul, - spune-mi, ce s-a ales din ele?

Fatală e şi-o briză când floarea-i invoalată.

Bea! Şi evocă-n noapte, cu luna laolaltă,

Popoarele şi evii stinşi rând pe rând sub stele.

A' lui Bahram palate refugiu-s de gazele.

Unde cântau fecioare pândesc lei singuratici.

Bahram, neîntrecutul la prins măgari sălbatici

Sub trei movile doarme. Măgarii pasc pe ele.

Omar Khayyam - Iubire

Cat de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.
Cum poate el sa simta in zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfanta a clarului de luna?

Omar Khayam Imposibilitatea cunoaşterii

Imposibilitatea cunoaşterii

În sfere fără nume înalt m-am avântat,

Dar zboru-a fost cădere în cercul pământesc.

Şi n-am avut cui taina aici s-o-mpărtăşesc.

Şi plec pe-aceeaşi poartă pe care am intrat.

Pe drumul Cunoştinţei, spre fascinanta Meccă,

Vor toţi să meargă. Unii îl cată ceas de ceas.

Că l-au aflat zic alţii. Dar într-o zi un glas

Are să strige: "Nu e nici drum şi nici potecă!"

În vălmăşagul vieţii acei sunt fericiţi

Ce cred că le ştiu toate, şi cei ce totul neagă.

Şi eu am vrut să-mi fie cunoaşterea întreagă

Şi-azi pizmuiesc pe orbii pe cale întâlniţi.

Cortina sorţii-i trasă şi nimeni n-a pătruns

Destinul plin de taina ascunsă în culise.

Am căutat o viaţă, dar n-am aflat răspuns.

Intrârile enigmei rămân mereu închise.

Sunt gata de plecare - şi timpul ce mâhnit e!

Din mii şi mii de perle doar una am străpuns.

Idei fără de număr rămân netâlmăcite,

Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.

Cel care prin ştiinţă ajunse pân' la stele

Fu refuzat de taina de dincolo de ele.

Şi-acum stă ca şi bolta pe spate răstignit,

Uimit în veci de aştri şi pururi ameţit.

Există-o uşă-ascunsă ce-nchisă stă mereu.

Şi este-un văl prin care răzbat graiuri străine.

De tine se vorbeşte acolo şi de mine.

Dar vălul când cădea-va, tu n-ai să fii, nici eu.

Un călăreţ se pierde în negura-nserării.

Ce drum l-aşteaptă oare la marginile zării?

Păduri? Câmpie stearpă? - Nu ştiu. lar mâini, ce scrie?

Va fi întins pe iarbă, ori sub ea? Cine ştie?

De ce toţi înţelepţii şi sfinţii, dând cu gura

În a vorbi de lumea din cer, - s-au dovedit

Profeţi doar ai minciunii? Dispreţu-a desminţit

Cuvântul lor, iar gura le-a astupat-o zgura.

Pe-un înţelept bătrân l-am întrebat:

"Ce ştii despre acei care-au plecat?"

"N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată.

E tot ce ştiu. la cupa şi-o bea toată!"

Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit

Să aflu despre lume, demult am desluşit.

Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:

„N-ai dezlegat nici una din marile-ntrebări."

Din pragul aurorii cocoşu-ţi aminteşte

Că s-a mai scurs o noapte din scurta ta viaţă.

Că în oglindă roză pământul străluceşte,

lar mintea ta şi astăzi va bâjbâi în ceaţă.

Multe-nvăţai şi multe cu voie-am şi uitat.

În mintea mea tot lucrul un loc anume-avea.

Dar tihnă-abia aflat-am când totul-am aruncat,

Ştiind că-i imposibil să afirmăm ceva.

Principiu-ascuns e-n taină. Plutim în neştiinţă.

Căci dincolo de mine tot necuprinsu-i mut.

De jos pân' la maeştri aceeaşi neputinţă.

Căci neputinţă-i totul ce-un sân a conceput.

În spatele cortinei din veac se află-ascunsă

Adevărata faţă a vieţii şi a lumii.

lar ţărna ni-i sălaşul. Dar şi-n imperiul humii

Ne-aşteaptă altă taină, la fel de nepătrunsă.

Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul

Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.

Şi după-atâta râvnă atât se poate spune:

Că am venit ca apa şi-o sâ plecăm ca vântul...

În lume ca pe-o minge ne-aruncă-un joc fatal.

Ne azvârle-n dreapta, 'n stânga - precum vrea jucătorul.

Şi doar cel ce ne poartă mereu din val în val,

El singur ştie sensul, el ştie adevărul.

Din câţi scrutară noaptea în jur neliniştiţi,

Spre cercul Umbrei nimeni un pas nu a făcut.

Ce-amar va fi fost, Eva, întâiul tău sărut,

Că ne-ai născut atâta de desnădăjduiţi.

Fiinţa şi Neantul, Pământul, Nesfârşirea

Cu logica şi metrul, şi chiar şi fără ele

Le-am definit adesea. Dar n-avui nicăirea

Mai multâ profunzime ca-n faţa cupei mele.

Khayyām cosea la cortul filosofei. Dar

Căzu în creuzetul mâhnirii. Şi-atunci fumul

Fu spulberat de Parce în patru vânturi. Scrumul

L-a dat pe mai nimica un negustor avar.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.

Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.

Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţârână.

Bea şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Omar Khayyam

1045 - S-a nascut Omar Khayyam, poet persan cunoscut mai ales pentru catrenele sale: “Rubayyatele lui Omar Khayyam”; a fost matematician si astronom celebru si a contribuit la reforma calendarului musulman (m. 4.12.1123);



Biografie Omar Khayam

- conform unor date recente, s-a nascut la 18 Mai 1048, in orasul Neishabur, din privincia Khorasan, aflata in nordul Iranului

- numele sau adevarat era Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam

- Khayyami = pseudonym pentru “fabricant de corturi” – pe care poetul il adopta in amintirea tatalui sau care avea aceasta indeletnicire

- Isi face studiile in celebrul medreseh, colegiul din orasul sau natal.

- A fost directorul observatorului din Marv si a prezidat grupul celor opt astronomi care, in anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, calendar care este mai exact decat cel Gregorian, intreprins cinci secole mai tarziu.

- Moare in jurul anului 1131

- Medic si astronom official al curtii regale, Omar Khayyam a fost cunoscut de-a lungul Evului Mediu pentru studiile sale in domeniile matematicii si fizicii.

- Din 14 tratate ce i-au fost atribuite, lucrarea cea mai importanta este un tratat de algebra. Al-Djabra-val Mogha-bela, trades in limbile europene inca din secolul trecut.

- O alta lucrare care s-a pastrat este un tratat asupra unor dificultati ale definitiilor lui Euclid.

- Celelalte scrieri din domeniul stiintelor sau filozofie s-au pierdut.

- In afara de Robayate, s-a mai pastrat o opera beletristica foarte pretuita in Iran, Nawruz-Nameth (Cartea Anului Nou), consacrat traditiilor la sarbatorirea Anului Nou la musulmani.

- A fost unul din marii umanisti ai vremii, cu vaste cunostinte in domeniul matematicii, fizicii, astronomiei, avand insa si largi cunostinte de filozofie mai ales din gandirea Greciei antice

- Robayatul (sau rubayat) este denumirea catrenului persan. Cuvantul este de origine araba si inseamna “patru”. Robayatul are o forma deosebita, in sensul ca versurile 1,2 si 4 rimeaza intre ele, iar versul 3 ramane alb, acesta avand rolul de a exprima idea esentiala a catrenului. Robayatul a avut la inceputul sec IX d.H. o nuanta erotica, mai apoi mistica, pentru a deveni filozofica in lirica lui Omar Khayyam

Autoportret


Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei. 
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi 
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.


Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle 
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele. 
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate, 
Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate.


Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!


Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese. 
Cînd mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusă de pahar
Şi fumu-n care vîntul năluci ciudate ţese.


Cu-o mînă ţin Coranul şi cupa cu cealaltă.
Sunt cînd de partea legii, cînd muşc din fruct oprit.
Aşa mă ştie zilnic cupola cea înaltă:
Nici infidel cu totul, nici musulman smerit.


Virtuţile să-mi numeri doar una câte una. 
Păcatele îmi iartă cu sutele, cu mia. 
Nici vântul nu-ţi aţâţe, nici aerul mânia. 
Tu ştii: curat şi sincer am fost întotdeauna.


Cătat-am horoscopul în a iubirii carte, 
Şi-un înţelept strigat-a: „A fericirii parte 
Aceasta este: - o fată ca luna argintie 
Şi-o noapte care ţine un an cât o vecie".



Nu pot să fac deosebire între capcană şi momeală. 
Un sfat mă-mpinge spre moscheie, iar altu-mi umple cupa goală.
Şi totuşi vinul şi cu mine şi draga-n ceasuri de iubire, 
Mai bine fripţi într-o tavernă decât cruzi într-o mănăstire.

Poezia absolută Omar Khayam

Poezia absolută

.

În juru-acestei roze pluteşte-o fină boare. 
E-un nimb fragil de ceaţă? Vrej de parfum e oare? 
Un rest din vălul nopţii e părul tău de maur? 
Trezeşte-te, căci zorii în cupe toarnă aur...


Surâs şi puritate! O, răsărit divin! 
În cupe scânteiază câte-un imens rubin! 
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze 
Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze!


Din flori cereşti coboară petale de lumină 
Şi-alcătuiesc corole de aur în grădină. 
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roză. 
În asfinţit nori vineţi mor în apoteoză...


În zori stropi puri de rouă pun perle pe lalele. 
Duios şi-nclină fruntea timide viorele. 
lar mugurele rozei plăpânde şi sfioase 
Îşi strânge-n juru-i pudic tunica de mătase.


În astă seară vinul mă-nvaţ-un sens mai pur: 
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline, 
lar cupa-i modelată din închegat azur. 
Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...


Mă fascinează pururi un chip frumos de fată 
Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar. 
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har, 
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.


leri dis-de-dimineaţă cu-o fată ca o stea 
Sorbeam parfumul nopţii şi vinul roz şi ora. 
Ca perla-n scoică vinul aşa intens lucea, 
Încât trezi deodată din somnu-i aurora.


Din cripta mea arome de vin au să emane, 
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi. 
Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane, 
Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă. 
lar fluturii sunt oaspeţi. Când nu-s privighetori, 
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori, 
lar şoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.


Puţin mai mult vin roşu, pentru ca trandafirii 
Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă. 
Khayyām, puţin mai multă tristeţe fericirii, 
Căci în curând iubita va-ncepe să-ţi surâdă.


E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus. 
Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi. 
Fiece floare albă e mâna lui Moisi 
Şi-n fiecare briză respiră, blând, lisus.

Zefirul răcoreşte obrajii rozelor 
Şi-n umbră parfumată ne mângâie extazul. 
Atât de plin de vrajă şi de noroc e ceasul, 
Că tristul ieri dispare ca fulgul de uşor...


Noi suntem sensul unic al veşnicului Faur 
Şi noi esenţă primă din ochiul său curat. 
Al lumii cerc l-aseamăn cu un inel de aur 
În care omul este rubinul încrustat.


Toţi idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinţa cu răni ce nu se vindec.
Mi-ai înnecat tristeţea în vinul parfumat
Şi mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.


Cu trandafiri se umple azurul de cleştar,
În aer curge-n picuri viersul privighetorii.
- Când ştii că-n clipa asta smintiţi visează glorii...
Ce mătăsos ţi-e părul şi trupul cât de clar!


Când vioreaua-n haină de ametist apare.
lar roza la suflarea zefirului se-nvoaltă,
Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltă
Şi sparge apoi cupa cuprins de încântare!

Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare, 
Gândeşte-te la roua din geana unei flori. 
Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare, 
Gândeşte la trezirea unui copil în zori.


Trezeşte-te căci zorii în noapte-au aruncat 
Cu pietre, şi toţi aştrii din cer i-a alungat. 
Şi, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur 
L-a prins în laţ pe Turret, vestitul rege maur.


Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă. 
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tămâioasă. 
Vin, ca să-nnec tristeţea! lar mâna ta duioasă 
Să-nlăcrămeze harfa din strune de mătase...


Duh clar de vin e-n cupă, - şi-n vasul de cleştar
Un suflet străveziu e. Cel ce-i opac şi van
Nu-i demn să-mi stea la masă. Doar sfântul meu pahar.
Căci el este deodată şi dens şi diafan.


Zefirul blând desface a rozei fină haină. 
Divina-i frumuseţe privighetoarea-ncântă. 
Mergi şi te odihneşte la umbra ei cea sfântă, 
Căci ţărna-i dă viaţă şi ea din nou o-ntaină.


Ce zi frumoasă-i astăzi! Şi cât de blând zefirul! 
În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul. 
Privighetoarea-i spune în grai străvechi şi sfânt: 
"Îmbată-te tot timpul de-arome şi de cânt!"


Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea, 
E mai. Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte: 
O să vărsăm în iarbă vin roz până departe 
Şi-o să schimbăm grădina în cîmpuri de lalea.


Când briza dimineţii desface-a rozei haină 
Şoptindu-i: "Toporaşul s-a desfăcut în luncă" -
Demn să trăiască-i numai cel ce contemplă-n taină 
lubita care doarme, bea cupa şi-o aruncă.




Priveşte cedrul mândru! Atâtea braţe are! 
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare. 
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii. 
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

Omar Khayam

,

Suprema înţelepciune - detaşarea


O, vino cu bătrânul Khayyām, şi vezi de-nvaţă
Înţelepciunea-i sfântă: ştim că această viaţă
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e - o minciună.
Corolele se-nvoaltă anume ca să-apună.


Cereasca boltă pare o ceaşcă răsturnată.
Sub ea-nţelepţii temniţi de teorii ocupă.
Tu să imiţi iubirea dintre ulcior şi cupă,
Ce sorb stând gură-n gură licoarea fermecată.


Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi.
Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate.
De vrei s-ajungi la pace şi seninătate,
Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.


Cel ce-a cules în viaţă al Cunoştinţei Măr,
Pe-adevărata Cale purta-va paşii săi.
Numai acela ştie că azi e ca şi ieri
Şi mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.


Un vânt de miazănoapte a vestejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însă. Roza se va-nnoi mereu,
În timp ce noi dormi-vom în ţărnă somnul greu.


La vremea primăverii pe margini de alee
Cu bunii tăi prieteni şi-o fată cum e crinul...
Aduceţi-mi o cupă! Cei care-n zori beau vinul
Nu ţin de sinagogă, de templu sau moschee.

Răsplata cuvenită iar n-a venit. Zâmbeşte!
Să crezi că-un lucru poate fi altfel, nebunie-i.
Căci totu-i scris în cartea pe care-o răsfoieşte
La întâmplare vântul uituc al veşniciei.

Nu am cerut să fiu. Mă străduiesc
Să trec fără uimire sau mânie.
Plecând, nu-ntreb pe nimeni dacă ştie
Ce-a fost popasul straniu pământesc.


Natura cu-ale sale stihii şi elemente,
Sofismul şi-adevărul - îmi sunt indiferente.
Dă-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi...


A stelelor rotire care-nconjoarâ firea
Provoacă ameţeală la cei din valea lunii.
Khayyām, ţine-te bine de firu-nţelepciunii,
Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.


În para aurorii înalţă cupa plină
Cu vinul ca laleaua! O altă cupă-nchină
lubitei ce-ţi surâde. Pe-aprinsele ei buze
Să sorbi adânc căci mâine vei fi un pumn de spuze...


Nu poţi aprinde marea, nici omul să-l convingi
Că fericirea multă adeseori înşală.
Căci cupa care-i plină, uşor chiar de-o atingi,
Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.


Aş vrea să-ţi spun o taină omisă din Scripturi:
Din tină de mâhnire e omul încropit.
Adună-aici o vreme ceva fărâmituri
Şi-pleacă apoi cu grabă în neantul nesfârşit.


Când zorii strălucire pe sânii Terei varsă,
la cupa şi goleşte-o! Dă-ţi lacrima pe-un cânt,
Căci zori mereu veni-vor spre noi cu faţa-ntoarsă,
Când noi vom fi cu faţa întoarsă spre pământ.


Nu fii mâhnit că lumea-i perfidă şi nedreaptă.
Nu-ţi aminti şi astăzi de cei ce nu mai sunt.
O fată ca o roză şi cupa te aşteaptă
Surâzătoare. Viaţa nu ţi-o zvârli în vânt.

De-a lumii nedreptate cât timp roşi-vom oare? 
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide? 
Ridică-te şi-alungă chemările-i perfide 
Şi să serbăm parfumul şi-a vinului culoare!


Plângea un strop de apă: "Sunt despărţit de Mare!"
Zâmbi atuncea Marea: "Noi suntem totul. Oare 
Supremul zeu nu-i unda? Deşi suntem departe, 
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte."


Îmi deghizez tristeţea, căci pasărea rănită
Se-ascunde ca să moară. Vin! Şi să spunem glume!
Vin, trandafiri şi cântec! Şi tu aici, anume,
Cu-a ta indiferenţă, frumoasa mea iubită!


De vrei s-atingi sublima singurătate-a serii 
Şi-a stelelor înalte, desparte-te de toate: 
Prieteni şi iubite. Nici lacrimă durerii 
Străine să nu dărui, nici zâmbete-nşelate.


Zădarnic cercetasem şi cărţi şi înţelepţi 
Şi-am întrebat la urmă şi cupa: "Ce va fi 
Când am să plec din lume?" Ea gura îşi lipi 
De-a mea: "Bea vin! Din moarte n-o să te mai deştepţi."


Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viaţa ta. 
Nu-ţi aminti durerea ce-a fost şi ce-o să vie. 
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie 
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.


Dacă eşti beat, Khayyām, fii fericit. Şi dacă 
lubita te alintă, fii iarăşi fericit. 
lar când visezi că nu eşti, zâmbeşte mulţumit, 
Căci moartea e neantul pe veşnicia-ntreagă.


Tu te hrăneşti cu fumul sărac din vatra lumii. 
Cât o să-ţi chinui mintea cu-a fi şi a nu fi? 
Nu-ţi irosi câştigul de fiecare zi 
Cârpind la zdreanţa vieţii pe care-ai s-o dai humii.

Mâini vom pleca, prieteni. De ce să ne lipsim 
De vinul roşu şi-o fată cu chip de serafim? 
Câţi au murit cu gândul că lumea e eternă? 
Când n-oi mai fi, ce-mi pasă de-i veche sau modernă?


Cât timp au să te-nşele parfumuri şi culori? 
Ce-i rău, ce-i bine - Cartea pe cei naivi înveţi-i. 
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vieţii, 
Tot în pământ la urmă tăcut ai să cobori.


Ferice-acel ce-n lume străin şi liber trece, 
Fără să creadă-n secte şi în porunci divine. 
Ca vulturul se-nalţă spre cer, şi nu petrece 
Ca bufniţele printre tenebre şi ruine.


Să beau şi să mă bucur - aceasta-i partea mea. 
Indiferenţi mi-s zeii şi orice erezie. 
De-ntreb mireasa lumii: "Ce dotă mi-aduci mie?" 
Ea-mi spune: "A mea dotă e bucuria ta."


Urzeşte lumea, Doamne, din nou sub ochii mei,
Să-ţi spun cum s-o faci altfel. Şi-apoi te-aş mai ruga
Să-mi dai o altă viaţă. Sau - mai curând - de vrei,
Ai milă şi mă şterge pe veci din Cartea ta.


Închide Coranul şi liber gândeşte 
Şi liber la toate în jur să priveşti. 
Dă totul şi iartă oricui te răneşte 
Şi-ascunde-te-n taină când vrei să zâmbeşti.


Tu, ce eşti rezumatul Creaţiei întregi, 
Nu mai cerca din pierderi câştigul să-l alegi. 
la cupa grea din mâna paharnicului vieţii. 
Uita-vei şi-astă lume şi cea din ţara ceţii.


Nu cheltui-n tristeţe părelnica ta zi! 
Pe drumul nedreptăţii să-ţi fie calea dreaptă. 
Şi pentru că la capăt neantul ne aşteaptă, 
Închipuie-ţi că nu eşti - şi liber ai să fii.




Sloboade-mă Părinte, de-un calcul fără capăt. 
Cu minusuri şi plusuri. Vreau ca să ies din mine. 
Un sclav sunt câtă vreme cunosc ce-i rău, ce-i bine. 
Dar vinul libertatea mă face să-mi recapăt.


Când laşi ca a ta frunte la idoli să se-nchine, 
Tu ieşi din tine însuţi ca să te-ntorci în tine. 
Când sorbi o-nghiţitură din vinul roz în spume, 
Tu te desparţi de tine şi te desparţi de lume.


Azi ce-am să fac? Voi merge la umbră c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? - O pasăre-a trecut
Şi-acum se pierde beată în cerul arzător.
Ca dânsa m-aş vrea liber, - sus - în necunoscut.


De-aşi fi cu zeii-asemeni, aş arde-ntreaga lume 
Şi-aş face-o alta-n care Adam - eliberat -, 
Să poată lesne-atinge tot ce-un om a visat 
Şi fiecârui lucru să-i dea nou sens şi nume.


Eşti trist? Adu-ţi aminte că-n jur atâţia sufăr. 
Şi că dureri mai grele în univers pot fi. 
Alege-ţi o femeie cu sânii albi, de nufăr. 
Să n-o iubeşti. Nici dânsa să nu poată iubi.


Cel care nu refuză tot ce-l momeşte-n jur 
Un sclav e al dorinţii şi-o victimă-a durerii. 
Tu sufletul păstrează-l mereu desprins şi pur. 
Să nu cazi în capcana amară a plăcerii.


Înţelepciunea-n viaţă-i deplina renunţare 
La orice lucru. Altfel, amar te vei căi. 
Doar rupt de orice grijă înseninat vei fi. 
Afar' de asta totul e chin şi tulburare.


Un joc de artificii e lumea: umbre vane. 
Înneacă-le în cupă păstrându-ţi mintea trează. 
Şi izbăvit eşti astfel de-aceste vagi icoane 
Şi gândul imposibil ce zilnic te-asaltează.

Există două lucruri la baza înţelepciunii
Şi două revelaţii deschise-s pentru unii:
Să nu te-nfrupţi din toate ce se numesc mâncare
Şi să te ţii departe de tot ce viu îţi pare.


Îţi place să sorbi cupa cu buze rubinii. 
Îţi place să sorbi viersul de harfă şi de flaut. 
Dar astea sunt deşarte. Căci dacă n-am să caut 
Să mă desprind de toate - nimica nu voi fi.


În vin o moarte afli. Ci-n cupă o magie-i, 
Căci neantul-acesta naşte o ramură-a veciei 
Mă reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce 
Şi moartea cea carnală în hău de mine fuge.


O, inimă, te doare popasul pe pământ. 
Aruncă de pe suflet al lutului vestmânt. 
Şi-astfel, desprins de tină, în sfântă curăţie, 
Spre ceru-nalt să-ţi afli şi sens şi bucurie.


Eu vinu-l sorb nu pentru o mulţumire strâmtă, 
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu, 
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfântă.
- Ci, bând - respir o clipă, ieşind din strâmtul eu.


Condiţia umană cu greua-i umilire 
Dizolv-o în delirul beţiei. Mântuiţi 
Vom fi astfel - şi-n ceruri, de trupuri despărţiţi, 
Plutim desprinşi dincolo de orice-ngrădire.


La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.
A gândului esenţă în verb săracă-ar fi.
Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l,
O taină am pe care n-o pot dezvălui.

Omar Khayam

,

 

Vinul - eliberator


O, vinul mă inundă în marea lui lumină!
Se risipeşte ceaţa ce-a fost sau ce-o să vină.
Cad lanţurile grele de rob întemniţat
Şi într-un nimb de aur - renasc eliberat.


Acest vin în esenţa-i sub zeci de forme-apare:
Când pasăre, când plantă, când stea, când nenufar.
Să nu crezi că prin asta înseamnă că el moare.
Esenţa sa-i eternă. Doar formele dispar.


Să dăm pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,
'Nainte ca-n ţărână şi-n noapte să intrăm.
Căci ţărnă în ţărânâ, prieteni o să stăm,
Fără de vin şi vise - şi fără de sfârşit...


Ni-i vinul şi prieten şi aur şi noroc.
De cer nu ne e fricâ, nu-i cerem îndurare.
Căci suflete şi inimi şi cupe şi ulcioare
N-au teamă de ţărână, de apă şi de foc.


Trăiesc iar anii tineri. Aprinsul tămâios
În flăcări să mă ardă, căci - iată - vine ceaţa.
Vin! Nu importă care. Nu sunt pretenţios.
Pe cel mai bun găsi-l-voi la fel de-amar ca viaţa.


Acum din fericire doar numele persistă.
lar cel mai vechi prieten tot vinul nou rămâne.
Mângâie cupa plină. E singurul tău bine
În ora asta goală, în ora asta tristă.


De ai alăturea de tine două măsuri de vin şi-o cupă,
Să bei în orice adunare, şi când eşti singur iarăşi bea!
Căci Cel ce face şi reface tot ce-i în lume nu se-ocupă
Nici de musteti ca ale tale şi nici de bărbi cum e a mea.


De-i dăm să bea, şi-un munte o să danseze-n soare.
Dispreţuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea să schimbi paharul pe viaţa viitoare?
Dar vinul e un suflet ce dă desăvârşire.


În vin cel înţelept găseşte extazul celora Aleşi.
El ne redă şi tinereţea şi ce-am pierdut şi ce ni-i dor.
În flăcări aurii ne arde într-un ameţitor vârtej.
Dar şi tristeţea ne-o preschimbă într-un izvor răcoritor.

Imperiile toate pentru o cupă plină!
Toată ştiinţa noastră pe parfumatul vin.
Cântările iubirii pe glasu-i cristalin
Şi slava lumii pentru curata lui lumină!


Înneacă-n vin şi teama şi umbrele tristeţii!
N-ai să mai şovăi între nenumărate secte.
Căci vinu-i filtrul magic al liniştii perfecte.
E-un alchimist ce schimbă în aur plumbul vieţii.


Cei mărginiţi la minte şi cei trufaşi susţin
Că între trup şi suflet ar fi deosebire.
Eu ştiu un singur lucru: tu vei afla în vin
Uitarea care-mpacă nemărginita fire.


Turnaţi-mi vin! Să curgă prin vine-n val, de-a-nnotul!
Fără răgaz să fiarbă în creieru-obosit!
Umpleţi-mi altă cupă! Ah! O minciună-i totul!
Mai toarnă-mi, hai, mai iute! Am şi îmbătrânit!


Nu mă certaţi! Lăsaţi-mi pe masă vinul bun!
Căci ascultaţi: atuncea când beau, aud ce spun
Narcişii, trandafirii şi-aprinsele lalele.
Aud chiar şi cuvântul nespus al dragei mele.


O, vin fără credinţă! De mult m-ai dezbrăcat
De haina pietăţii. Şi, totuşi, vrei să-mi spui:
Cum poate podgoreanul să-şi vândă vinul lui?
Ce poţi să cumperi oare mai bun şi mai curat?


Mâhnire, câtă vreme vei da cu cenuşiu
Pe trandafiri, pe buze, pe cerul de safir?
Umpleţi-mi iarâşi cupa, prieteni, căci nu ştiu
De-am să expir parfumul pe care îl inspir.


Aud zicând că vinul e singurul balsam.
Atunci - tot vinul lumii aduceţi-mi! Căci am
Atâtea răni! Tot vinul din toate vrănile!
lar inima păstreaze-şi deschise rănile!

Secretul fericirii doar cupa ne învaţă.
Căci mintea cleveteşte şi deseori dezarmă.
De mai cârteşte încă, o voi scuipa în faţă.
Mai dă-mi o-nghiţitură de vin... ca să adoarmă.


Cunosc la chip Fiinţa şi ştiu şi Nefiinţa.
Cunosc şi Dinlăuntrul a tot ce-i sus şi jos.
- Ce ruşinată însă mi-ar rămânea ştiinţa,
De-aş pune-un singur lucru de cupă mai presus!


La margini de ulcioare alesu-ne-am altarul
Şi demni de a fi oameni, bând vinu-am devenit.
Sub bolţile tavernei sorbind din plin nectarul
Am câştigat iar timpul în temple irosit.


Din nou în iarbă, iată, un nour lăcrămează.
Ca să trăieşti bea vinul cu magice culori.
Azi eu contemplu roua ce-n iarbă irizează.
Mâini, cine pe mormântu-mi o să contemple flori?


Sub cerul îndărădnic bea vin, căci locuieşti
O lume a durerii. De la Principiu până
La ultima zi - ţărnă e tot. Tu să trăieşti
Ca om care se află deasupra, - nu sub tină.


O, roză, eşti asemeni c-un chip ceresc de zână!
O, vin - rubin cu raze ce-n suflet se desfac!
Capricioasă soartă! Îmi pari tot mai străină
În orice ceas - şi totuşi, parcă te-aş şti din veac!


Beau vin precum bea apă o salcie din râu.
Alah, le ştie toate, spui tu. Când m-a creat
Ştia c-are sâ-mi placă să beau. Dacă m-abţiu
Eu i-aş ştirbi ştiinţa şi-aş face un păcat.

Bea vin, căci el dă minţii supremă strălucire,
Credinţelor lumină şi inimii uimire.
De-ar fi băut şi dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de mătănii la tot Adamul beat.


'Nainte ca al morţii pahar să te îmbete
Şi-a timpului rotire în neant să te alunge,
Tu soarbe vin din cupă cât pentr-un ev de sete.
Să nu ai mâna goală, în lut când vei ajunge.


De-un veac tot laud vinul. Mai sus de el nimic
Nu are preţ. În cupă stă Firea şi Nefirea.
Tu crezi că-nţelepciunea te-nvaţă fericirea?
Ci află: - acest maestru mi-e doar un ucenic.


Pe cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă băutorii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.


Puterii lui Kai-Kaus prefer ulciorul plin.
Dau glorii şi dau aur pe cupa mea de vin.
Respect pe-ndrăgostitul gemând de fericire,
Detest pe ipocritul scâncind în mănăstire.


Bea vin! Curând vei trece şi tu supremul prag.
Şi nu vei lua cu tine nimic din ce ţi-i drag.
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înfloreşte iarăşi, o, Saki, niciodată.


Coranul - cartea sfântă - citimu-l câteodată,
Dar cine se desfată cu el în orice ceas?
Pe cupa plină însă o maximă-i gravată
Pe care zi şi noapte o soarbem cu nesaţ.


Cât ţine-o zi? Doar spaţiul dintre inspir şi-expir.
Bea vin, şi intervalul să-l umpli-aşa deplin.
Când Lumea tot ruinează şi-ţi frânge-al vieţii fir,
Imit-o zi şi noapte ruinându-te în vin.

"Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!" Omar Khayam

Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană.

Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.

Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,

Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el găsi-vei Viaţa-fără-moarte.

Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,

Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!

Trăieşte-ţi clipa dată! Căci clipa-i viaţa ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt

Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.

Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:

Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare

Măcar dacâ-ai să termini cuvântul început?

Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care

De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când - beată de iubire -

Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.

De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,

N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.

Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc

Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.

Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vieţii.

Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.

Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.

Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.

Vreau să mă bucur astăzi. Mâini - poate-i prea târziu.

Culege din viaţă tot ce-i surâs şi floare.

Serbează orice clipă! la cupa cea mai mare!

Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.

Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.

Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.

Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!

Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:

"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!"

Cum poate el să simtă în zori uimirea firii

Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! la astă seară

Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.

Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!

Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară...

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâne.

Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.

la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,

Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar

Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.

Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,

Căci poate mâini cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,

- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,

căci în afara dragei şi-a cupei - ce alt Rai

mai dulce-i, - dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.

Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.

Ridică-te copilă - o, cupă vrăjitoare!

Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,

În vânt mulţi ani din viaţă. Dar timpul ce-mi rămâne

Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul mâne

S-ajung din urmă viaţa pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate

Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,

Chiar stând într-o ruină, - mai fericit ca mine

Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:

"O, voi nebuni de viaţă! Voi, tineri veseli! Vinul

Turnaţi-l iar în cupe, 'nainte ca destinul

Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!"

Nu mai cârti, nu geme - durerea mea! Tăcere!

Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!

Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.

Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,

Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.

Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,

Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite!

Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri

Cei care poartă vinul - neguţători de visuri.

Redaţi-mă vieţii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,

Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire...

lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.

- Mă tot uimesc într-una: "Ce ignorant ciudat!"

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.

Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!

Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea

Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt...

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei

Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă

Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipă-o viaţă

Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul

Suav al unor gene o să te instruiască

Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,

Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.

Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.

C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,

Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.