R.I.P. Romulus Vulpescu

Romulus Vulpescu (n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, București) a fost un poet, scriitor, traducător, editor și publicist român.

Este fiul Elenei (născută Botez) și al lui Constantin Vulpescu, maistru militar armurier. A fost căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu.

Poetul Romulus Vulpescu a încetat din viață la vârsta de 79 de ani pe 18 septembrie 2012.

A urmat, la București, școala primară, liceele „Sf. Andrei” (1939-1948) și „Gh. Șincai” (1948-1951), unde a frecventat clasele X-XI la seral, în paralel cu o școală profesională (1950-1951), devenind și strungar calificat.

S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, Secția Limba și literatura română, a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1955.

După absolvire, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955-1960), la Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), la revista „Luceafărul” (1964-1965), ca secretar literar și director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967-1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Române și în redacția „Manuscriptum” (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor din România (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991).

A fost senator în Legislatura 1990-1992, când a fost fost membru în grupurile de prietenie cu Statul Israel, Franța și Ungaria, apoi a fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului între 1994 și 1998.

Laureat al Premiilor Fundației „România Mare” pe anul 1990.

Poezii

Poezii, 1965

Romulus Vulpescu și alte poezii, 1970

Arte & meserie, 1979;

Armura noastră - cartea (30 de poezii scrise și rostite de autor), disc, "Electrecord", 1986;

Versuri (1948 - 1993), Colecția Poeți români contemporani, 1995;

Vraiștea, 2004;

Vechituri &  novitale, Editura SemnE, 2005 (ediția a doua, 2007).

Proză

Proză - Exerciții de stil (proză și teatru), 1967;

Procesul Caragiale-Caion (teatru-document), 1973;

Hîncu - ba! (două volume de polemici, de opinii și de controverse: Zodia Cacealmalei si Praznicul pușlamalelor), 2002;

Traduceri (poezie și proză)

François Villon, Opurile magistrului, 1958

Marcos Ana, Rădăcinile zorilor (poezie spaniolă), 1961

Carolina María de Jesús, Strada A, nr. 9, 1962 (proză braziliană)

François Rabelais, Gargantua, 1963

Gargantua și Pantagruel, 1968

Poeți ai Pleiadei, 1965

Dante Alighieri, Vita Nuova, 1971

Alfred Jarry, Ubu, Editura pentru Literatură Universală, 1969 (republicată în 2009 la Editura Paralela 45)

Aucassin și Nicoleta, 1974

Charles d'Orléans, Poezii, 1975

Pleiada (ediție bilingvă), 2001

François Villon (și anonimi), Deocheatele, 2005

 Foto: Romeo Răileanu 

Marcello Mastroianni

Marcello Mastroianni

Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni (*28 septembrie 1924, Fontana Liri/Frosinone - †19 decembrie 1996, Paris), a fost un actor italian, protagonist multilateral de mare talent în cinematografia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

După terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economie şi Comerţ, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie, împreună cu Vittorio Gassman, în spectacole de teatru cu piesele "Un tramvai numit dorinţă" de Tennessee Williams, "Moartea unui comis-voiajor" de Arthur Miller şi "Trei surori" de Anton Cehov.

Debutează în film în 1947 în "Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer ("Fetele din Piaţa Spania", "Bigamul"), cu Carlo Lizzani ("Cronica amanţilor săraci") şi Giuseppe de Santis ("Zile de dragoste"), dar primele experienţe hotărâtoare le trăieşte sub regia lui Luchino Visconti în Nopţi albe şi, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita, care îl consacră în cariera artistică.

 Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor (Opt şi jumătate, Cetatea femeilor, Ginger şi Fred) personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme.

 Obţine în continuare succese în filmele Divorţ italian, în diverse filme alături de Sofia Loren regizate de Vittorio De Sica, colaborează cu Ferreri (Marea îmbuibeală, Povestea Pierei), cu Ettore Scola (Drama geloziei, Splendoare, Cât e ceasul?, O zi deosebită - performanţă excepţională alături de Sofia Loren). Din ultimii ani ai carierei sale actoriceşti este de menţionat filmul de profund dramatism Susţine Pereira.

Marcello Mastroianni a jucat cu entuziasm şi dăruire totală în comedii, în drame psihologice, în melodrame şi în filme istorice, refuzând şi în ultimii ani odihna şi plictiseala unei existenţe comode, departe de platourile de filmare.

 Astfel că, într-o zi de iarnă, la 19 decembrie 1996, când a fost chemat să joace pe scena Paradisului, el a plecat discret în eternitate, lăsând ca amintire o viaţă dedicată filmului.

Savel Stiopul

Savel Stiopul (n. 15 iunie 1926, Cluj - d. 28 septembrie 2007, Bucureşti) a fost un regizor şi scenarist român. Născut într-o familie mixtă (tata român, mama armeancă), viitorul regizor urmează cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică (absolvent 1951).
Bogată activitate publicistică şi de cultură cinematografică („Despre natura cinematografului şi alte eseuri” (2000), „Incursiune în istoria filmului românesc” (2001), „Sărmanul Cain” (2006)) .
Alături de activitatea regizorală, are şi apariţii episodice în filme de ficţiune.

Filmografie


Regizor


Femeile luptă pentru pace (1950)
Bogăţii ascunse (1953)
Primăvara (1954)
Bucureşti, oraş înflorit (1955)
Cu faţa spre public (1956)
Amintirea unei artiste (1957)
The School of Work (1959)
Flăcăul şi focul (1960)
Aproape de soare (1960)
Anotimpuri (1963)
Ultima noapte a copilăriei (1966)
Cu acul şi aţa (1966)
Timpul care-ţi aparţine (1969)
Aventuri la Marea Neagră (1972)
Agentul Straniu (1974)
Ultimele zile ale verii (1976)
Falansterul (1979)
Muşchetarii în vacanţă (1984)
Proprietarii de stele (2001)

Scenarist


Proprietarii de stele (2001)


Actor


Train de vie / Trenul vieţii (1998) - Sage 4
Stare de fapt (1996)
Secretul lui Bachus (1984) Trailer
Lumina palida a durerii (1981) - Calugarul Iosaf
Falansterul (1979)
Agentul Straniu (1974)
Tatăl risipitor (1974)
Aventuri la Marea Neagră (1972) - Prof. Gogu Alamahus

Apcar Baltazar

Apcar Baltazar (26 februarie 1880, Bucureşti - 26 septembrie 1909, Bucureşti ) a fost un pictor român de origine armeană.

Autoportret pe paleta

Cronologie

1880 Se naşte la 26 februarie în Bucureşti, într-o familie modestă, de origine armeană, în str. Aureliu nr. 7 (azi str. Silvestru nr. 7). Tatăl, Gaspar Baltazar, era mic funcţionar.

1887 – 1891 Urmează cursurile Şcolii primare Caimata.

1891 – 1896 Frecventează Gimnaziul Cantemir Vodă. Aplicaţia elevului pentru desen este remarcată de profesori prin note maxime.

1896 – 1901 Este bursier prin concurs al Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, clasa profesorului G.D. Mirea. Paralel, termină în particular studiile liceale.

1901 – 1902 După terminarea studiilor solicită Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor o bursă pentru străinătate, cerere asupra căreia revine şi în anul următor, tot fără nici un rezultat. Cu excepţia Ceciliei Cuţescu-Storck, care în «Fresca unei vieţi» consemnează că l-ar fi întîlnit pe artist la Paris, toate celelalte surse bibliografice subliniază că A. Baltazar nu a făcut nici o călătorie în străinătate.

Autoportret -  ulei pe pânză, Muzeul Naţional de Artă - Bucuresti

1903 Debut expoziţional cu lucrarea «Studiu de cap» pe care o expune la Tinerimea artistică, începe să publice la ziarul «Voinţa naţională» unde este recomandat de prietenii săi Em. Gârleanu şi II. Chendi care colaborau la acest periodic. În cadrul rubricii «Convorbiri artistice» va scrie pe lîngă cronici de expoziţii şi articole privind artele decorative, cele aplicate, monumentele bucureştene, etc.

Timp de un an lucrează pe post de copist la Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor, dîndu-şi apoi demisia.

1904 Expune la Tinerimea artistică uleiul «Mînăstirea Bistriţa» şi lucrarea de grafică «Portretul d-nei L».

1904 – 1905 Activitate publicistică în paginile ziarului «Voinţa naţională»

1907 Deschide între 14 ianuarie – 5 februarie în sala Ateneului o expoziţie personală cu 126 de lucrări. Expozantul este remarcat de Fritz Storck care semnează în «Viaţa literară şi artistică» cu pseudonimul St. Sterescu o cronică încurajatoare. Participă la expoziţia Tinerimii artistice cu lucrările «Între vecine» şi «Flori de tufănică». Începe să colaboreze la revista «Viaţa românească» unde publică cronici artistice şi mici studii privind stilul românesc, industria de artă, învăţămîntul artistic, etc.

La Editura Minerva apare volumul «Cea dintîi durere» de Emil Gârleanu ilustrat de A. Baltazar.

1908 Participă la expoziţia Tinerimii artistice cu uleiurile «Durus arator», «Fata lăptăresei», «Din poezia mahalalelor».

În septembrie se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de arte decorative a Şcolii de arte frumoase din Bucureşti. Lucrările candidaţilor au fost expuse în sala de la Ateneu, Baltazar prezentîndu-se cu tripticul «Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul» şi diverse proiecte de artă decorativă (de cortină, de decoraţie interioară, pentru obiecte de uz comun). În preziua examenului lucrările lui au fost sustrase, artistul pierzînd, astfel, posibilitatea de a mai concura.

Începe să publice la revista «Convorbiri literare» note iconografice, unele ilustrate cu lucrări executate de el.

1908 – 1909 Restaurează decoraţiile bisericilor Drăgăşani (Teleorman) şi Oţetari (Bucureşti).

Este trimis de Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor la Mănăstirea Hurezi pentru a studia situaţia decoraţiei interioare, ocazie cu care face o serie de copii şi pregăteşte un amplu studiu «Prescurile dela Hurezi» pentru «Buletinul comisiunii monumentelor istorice».

1909 Participă la expoziţia Tinerimii artistice cu uleiurile «Christ plîngînd Cetăţile», «Din poezia mahalalelor», «La sîrbi», «Întoarcerea de la păşune», «Curtea».

Participă la Expoziţia oficială cu «Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul».

Începe să publice în «Buletinul comisiunii monumentelor istorice» studii privind pictura unor vechi monumente româneşti. Proiectează să plece la Paris. Moare la 26 septembrie în locuinţa sa, în urma unei afecţiuni cardiace. Dispariţia sa este deplînsă de intelectualii vremii în cadrul unor necrologuri.

1936 În perioada 30 mai – 14 iunie Pinacoteca Municipiului Bucureşti organizează o expoziţie retrospectivă Apcar Baltazar la sediul ei din Bd. Lascăr Catargi nr. 21. Cu această ocazie întregul număr al publicaţiei muzeului – Bucureştii. Revista Muzeului şi Pinacotecii Municipiului Bucureşti – este dedicat omagial artistului.

1945 La expoziţia «Franţa văzută de pictori români» organizată sub auspiciile Asociaţiei «Amicii Franţei» de către Muzeul Toma Stelian i se expune tabloul «Haimanalele».

1956 Apare de sub tipar, în Editura de stat pentru literatură şi artă, monografia A. Baltazar de Petru Comarnescu.

1974 Apare la Editura Meridiane antologia Apcar Baltazar – Convorbiri artistice, îngrijită şi prefaţată de Radu Ionescu.

1980 – 1981 Muzeul de artă al R.S. România organizează expoziţia retrospectivă Apcar Baltazar ocazionată de sărbătorirea centenarului naşterii artistului.

Robert Palmer

19.01.1949 - 26.09.2003

Cariera solistului cu ochii albastri Robert Palmer poate fi considerata un exemplu de stil si valoare. Desi primele sale opere abordeaza diferite genuri (rock, R&B si reggae), nu au impresionat audienta in mod deosebit. La mijlocul anilor 80, Palmer a devenit o vedeta, desi popularitatea sa a fost castigata nu neaparat prin muzica ci prin imaginea cuceritoare: imbracat mereu in costum si cravata. Videoclipurile sale au creat senzatie in randul publicului, fiind prezentate constant la canalul de televiziune MTV.

Nascut Alan Palmer pe data de 19 ianuarie 1949, in Batley, Anglia, cantaretul a petrecut o mare parte a copilariei lui pe insula Malta. La 19 ani s-a mutat in Marea Britanie pentru a canta impreuna cu Alan Bown Set. Un an mai tarziu s-a alaturat celor de la Dada, contribuind la inregistrarea a trei LP-uri – „Dada”, „Rock'n'Roll Gypsies” si „Six Star General”. Palmer a decis apoi sa urmeze o cariera solo, debutand in 1974 cu „Sneakin' Sally Through the Alley”, realizat prin colaborare cu trupele Little Feat si The Meters.

In anul 1975, a aparut „Pressure Drop”, urmat de „Double Fun”, album ce continea primul hit al lui Palmer „Every Kinda People”. In 1979 a fost lansat „Secrets”, orientat mai mult asupra genului rock si promovat prin piesa „Bad Case of Loving You (Doctor, Doctor)”. Palmer a decis sa continue drumul spre succes, inregistrand „Clues” impreuna cu Gary Numan si Chris Frantz de la Talking Heads. Cea mai cunoscuta melodie este „Looking for Clues”.

Dupa comercializarea lui „Pride”, Palmer s-a alaturat celor de la Duran Duran pentru proiectul „Power Station”, fiindu-i recunoscut meritul pentru hiturile „Some Like It Hot” si „Get It On”. Dupa ce a parasit grupul, cantaretul a revenit in studio pentru compozitia „Riptide” impresionand publicul prin sunetele de chitara si videoclipul piesei „Addicted to Love”.

„I Didn't Mean to Turn You On” i-a promovat de asemenea imaginea si a atins pozitia doi in top; la fel si „Simply Irresistible”, prima melodie de pe „Heavy Nova”. In 1990, dupa aparitia lui „Don't Explain”, Robert a revenit la stilul materialului realizat la inceputul carierei sale. Doi ani mai tarziu, ritmurile originale conturau o noua productie, „Honey”, realizata impreuna cu Nino Bettencourt de la Extreme. „Woke Up Laughing” a aparut in 1998 si continea mai multe melodii remixate dar si cateva noi. „Rhythm & Blues” este un set de melodii pop aparut in 1999 si urmat la scurt timp de albumul „Drive”. Din pacate, Palmer nu s-a bucurat prea mult timp de succesul sau. Pe data de 26 septembrie 2003, la doar 54 de ani, a suferit un atac de cord si a murit. bestmusic.ro

Théodore Géricault

Autoportret 1808

Théodore Géricault (n. 26 septembrie, Rouen - 1791 - d. 26 ianuarie 1824, Paris) a fost un important pictor şi litograf francez, exponent al romantismului în pictură.

Géricault s-a născut în anul 1791, la doi ani după izbucnirea Revoluţiei Franceze. Anii de tinereţe corespund perioadei războaielor napoleoniene. Este martor al unor vremuri de răscruce, când o lume învechită se prăbuşeşte şi cedează locul unei noi epoci care se naşte. Creaţia lui Géricault poartă semnul transformărilor istorice ale unei epoci marcate de contradicţii. Operele artistului reprezintă, sub anumite aspecte, o continuare a drumului ales de Jacques Louis David, deşi cuprind accente inovatoare, romantice, prevestind în acelaşi timp realismul.

Jean-Louis-André-Théodore Géricault s-a născut la Rouen, pe 26 septembrie 1791. Tatăl său era moşier şi făcea comerţ cu tutun. În anul 1796, familia Géricault se mută la Paris. Théodore începe să frecventeze cursurile prestigiosului liceu parizian Licée Royal (astăzi: Louis-le-Grand). Are două pasiuni: desenul şi caii. Vrea să devină pictor. Atracţia pe care o nutreşte pentru cai îl face să intre în atelierul pictorului Carle Vernet (1758-1836), care se bucura de faima de mare specialist în pictura de cai. 



Louis Alexis Jamar - Portrait of Theodore Gericault


Géricault nu va sta mult în atelierul lui Vernet. Din anul 1810 se hotărăşte să ia lecţii de la Pierre-Narcisse Guérin (1774-1833), elev al lui Louis David. În atelierul lui Guérin, Géricault îl va întâlni pe Eugène Delacroix. Şcoala clasică a lui David îi este totuşi străină temperamentului său. Géricault respinge culoarea fără viaţă, finisarea armonioasă, desenul minuţios, precum şi imobilitatea rece - caracteristice lui Guérin, preferând spontaneitatea, dinamismul şi lucrul după modele vii.

Adesea merge la grajdurile de la Versailles, unde desenează cai. În februarie 1811 se înscrie la École des Beaux-Arts din Paris. Cu sprijinul financiar al tatălui său este scutit de serviciu militar.

Prima sa operă importantă este Ofiţer de vânători din garda imperială (1812), imagine a victoriilor pe câmpurile de bătălie în timpul imperiului, tablou expus la Salonul din Paris în acelaşi an. Debutantul a fost aclamat ca un maestru, repurtează un succes de prestigiu - la vârsta de douăzeci şi unu de ani - şi primeşte medalia de aur. Tabloul reprezintă un ofiţer al Gărzii lui Napoleon călare pe un cal ridicat în două picioare. Ofiţerul se întoarce în şa pentru a da cu sabia semnalul de atac. Suprafaţa portocalie din partea dreaptă sugerează câmpul de luptă. Géricault renunţă la estetica panoramei şi prezintă doar un fragment dintr-o scenă de luptă, şi nu întregul câmp de bătălie, aşa cum se obişnuia în acea vreme.





 Doi ani mai târziu, pictează tabloul intitulat Cuirasier rănit părăsind câmpul de luptă, care poate fi interpretat ca o completare a celui anterior. Realizarea Cuirasierului rănit este mai elaborată, mai impresionantă, culorile sunt mate şi mai întunecate. Dramatice şi monumentale, aceste două tablouri ecvestre suscită un deosebit interes la Salonul din 1814, într-un Paris ocupat de armatele străine învingătoare, după prima abdicare a lui Napoleon.

În 1814, Géricault - tânăr om de lume, elegant şi seducător - se îndrăgosteşte de Alexandrine Caruel, tânăra soţie a unchiului său. Această legătură furtunoasă, care va dura mai mulţi ani şi din care va rezulta un fiu, Hippolyte-Georges, se dovedeşte nu numai scandaloasă dar şi plină de consecinţe negative pentru artist.

După abdicarea lui Napoleon, Géricault înrolează printre muschetarii regelui Ludovic al XVIII-lea. Acest episod, în special retragerea din Paris în faţa armatei lui Napoleon revenit de pe Elba, este descris în romanul lui Louis Aragon, "Săptămâna Sfântă" (1958).

În anul 1816, după cea pierdut un concurs pentru "Premiul Romei", Géricault - unic moştenitor al averii mamei sale - se hotărăşte să plece în Italia pe proprie cheltuială. În drum, se opreşte pentru pentru o lună la Florenţa, unde admiră colecţiile din Gallerie degli Uffizi, precum şi monumentele funerare ale familiei de Medici executate de Michelangelo. În bisericile din Roma este atras în special de unele din operele lui Caravaggio, precum şi de frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină. Îl studiază pe Rafael şi admiră desenele lui Jean Auguste Ingres, care se afla de asemenea la Roma.

În toamna anului 1817, se află din nou la Paris. Timp de aproape nouă luni munceşte fără odihnă la compoziţia Pluta Meduzei. În iulie 1816, fregata marinei regale "Meduza" se loveşte de o stâncă în apropierea coastei de apus a Africii. Căpitanul neexperimentat, împreună cu ofiţerii şi funcţionari superiori care se aflau pe navă iau în posesie cele şase bărci de salvare, abandonând naufragiaţii în ciuda codului de onoare al marinei. O sută patruzeci şi nouă de persoane, majoritatea soldaţi, se îmbarcă pe o plută improvizată care pluteşte în derivă timp de treisprezece zile. Doar cincisprezece naufragiaţi supravieţuiesc şi au putut fi salvaţi, după ce pe plută s-au petrecut scene de groază. Géricault, tocmai întors din Italia, este în căutarea unei teme contemporane captivante pentru un tablou de mari dimensiuni. Istoria "Meduzei" îl captivează, execută în atelierul său macheta plutei, se întâlneşte şi cu foşti naufragiaţi, dorind să înţeleagă atmosfera care domnea pe plută. Ezită la alegerea unei scene concrete, în cele din urmă se hotărăşte asupra momentului în care naufragiaţii observă în depărtare pânzele bricului "Argos" care le va aduce salvarea. Rezultatul a fost un tablou, care la expunerea la Salonul din 1819 va trezi multe controverse şi comentarii, cu caracter mai mult politic, decât artistic. Pluta Meduzei este, mai presus de orice, o revoluţie în pictură, iar în istorie intră valoarea artistică a tabloului şi nu interpretările politice. Scena prezentată atât de realist a fost subordonată regulilor riguroase ale compoziţiei clasice. Ecoul romantic este determinat de gama de culori şi de jocul de lumini şi umbre.

În anul 1820, Géricault pleacă în Anglia împreună cu prietenul său, litograful Charlet. Pluta Meduzei urmează să fie expusă la Egiptian Hall din Londra. Prezentarea are un succes răsunător la critică şi public. Géricault se familiarizează cu tânăra pictură engleză, entuziasmul său este stârnit de lucrările lui John Constable şi William Turner. În decembrie 1821, pictorul se întoarce la Paris. Duce o viaţă agitată plină de distracţii, este însă chinuit de episoade de depresie. În primăvara anului 1822, cade de câteva ori de pe cal, ceea ce duce la ruinarea sănătăţii. Operaţii numeroase nu-l salvează de la sfârşitul tragic. Medicina timpului nu este în stare să facă faţă suferinţei sale: leziunea traumatică a coloanei vertebrale. Este condamnat la imobilitate deplină. În ciuda suferinţelor, reuşeşte să picteze vestitele portrete ale "monomanilor", realizează câteva gravuri, litografii şi tablouri reprezentând cai de curse.

La sfârşitul anului 1823, starea sănătăţii artistului se înrăutăţeşte. La capătul puterilor, mai încearcă să picteze luându-şi ca model...propria palmă: "Priviţi! Ce pictor, ce sculptor a mai reuşit să creeze o mână atât de flexibilă, de suplă ca aceasta ?" Théodore Géricault moare pe 26 ianuarie 1824, în vârstă de numai treizeci de ani. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.









Alienaţi mintal din Spitalul Salpêtrière, Paris ("Les monomanes")
În anul 1822, Géricault primeşte o propunere neaşteptată pentru o lucrare originală din partea doctorului Étienne-Jean Georget (1795-1828), medic specialist în boli mintale. Printre altele, el a elaborat o teorie a "monomaniei", pe care a definit-o ca "nebunie parţială bazată pe o singură obsesie". În cartea pe care o pregătea, medicul descrie diferite tipuri de monomanie pentru care are nevoie de ilustraţii corespunzătoare. Géricault pictează portretele mai multor bolnavi internaţi în spitalul Salpêtrière: un monoman pedofil, o bolnavă cu mania obsesivă a jocurilor de noroc, o bolnavă care personifică invidia etc. Numai o parte din aceste tablouri s-au păstrat până în prezent. Aceste chipuri se caracterizează prin îmbinarea încărcăturii emoţionale intense cu forţa de expresie concentrată. Forma atipică a tablourilor aminteşte de portretele englezeşti care înfăţişează personajele doar până la brâu, pe un fundal întunecat.






Invidia sau Hiena din Salpêtrière - Musée des Beaux Arts, Lyon

Cleptomania - Musée des Beaux Arts, Gent


Mania jocurilor de noroc - Muzeul Louvre, Paris


Mania grandoarei militare - Sammlung Oskar Reinhart, Winterthur