Am gasit pe veranda unui castel locuit de fluturi si pazit de nuferi albi o scrisoare desprinsa parca dintr-un susur de izvoare. Cuvintele par scrise cu mana tremuranda, un suspin tine locul timbrului iar numele expeditorului a fost acoperit cu praf de stele. In dreptul destinatarului a ramas doar urma unei lacrimi care a fost uscata de sarutul adierilor de vant. Am pastrat-o intr-o carte veche cu coperti roase de timp si de nelinistea celor care, candva, le-au mangaiat visand la lumea ascunsa intre filele ingalbenite. Acum vreau sa ti-o citesc pentru ca simt ca tie iti este adresata. Stiu, ar fi trebuit sa fac asta mai devreme, dar nu eram sigura ca tu esti destinatarul si imi era teama ca intelesul ei isi va pierde sensul. Dar acum trebuie sa ti-o citesc, pentru ca vad cum lumina din ochii tai isi pierde tot mai mult stralucirea:

“Nu ne-am mai intalnit demult intre doua vise asa cum faceam de obicei, de aceea m-am hotarat sa-ti scriu. Ce e cu tine? De ce nu e liniste in sufletul tau? Obisnuiai sa canti in timp ce paseai desculta printre picaturile de roua. Nu te-am mai auzit si imi lipseste glasul tau duios. Ma faceai sa zambesc de cate ori te opreai in fata unei flori si o contemplai minute in sir cu bucuria nemarginita a unui copil. Pentru tine timpul nu a insemnat decat o simpla notiune dar iti placea sa spui tuturor ca e prietenul tau de incredere. Presupun ca te-a tradat pentru ca astazi ai trecut grabita pe langa o gradina cu trandafiri fara sa iti intorci privirea. Te jucai adesea cu baloane de sapun, iti asezai delicat franturi de ganduri pe coloritul lor, le urmareai tacuta pana dispareau in drumul catre cer si te minunai de ineditul scurtei lor existente. Aveau un farmec aparte acele momente nu inteleg de ce ai renuntat la iluzia zborului spre infinit. Spuneai ca pentru tine ziua incepe cu sarutul soarelui atunci cand ii deschizi fereastra. De cand nu te-ai mai lasat mangaiata de razele de soare? De ce nu le mai dai voie sa-ti incalzeasca fiinta? E din ce in ce mai intunecata odaia ta.
Radeai molipsitor in fiecare zi si nu ii priveai pe cei incruntati. Te temeai de norii negri din ochii lor. Acum stai cu privirea plecata incercand sa ascunzi furtuna din sufletul tau. Esti prea firava pentru asta. Iti aud de aici zbuciumul. Iti amintesti dimineata aceea in care numarand firele de nisip m-ai intrebat cum a aparut tristeta? Ti-am raspuns repede ca s-a nascut dintr-un zambet. Nu m-ai crezut si razand, ai alergat in mare si ai impletit un colier din valurile ei. I-ai soptit marii ca atunci cand perlele lui se vor risipi vei intelege ce e nefericirea si ai rugat-o sa-ti spele sufletul de indoieli. Nici nu ai observat cand, preocupata sa-ti faci curatenie printre ganduri, l-ai aruncat ca pe o haina veche. Ma gandesc la noptile in care ne intreceam in a numara stelele de pe panza cerului. Te-ai intrebat cat timp a trecut de cand nu ai mai privit in sus? Steluta despre care spuneai ca iti poarta noroc straluceste mai puternic decat de obicei, de ce ai renuntat sa mai crezi in ea? Stiu, nu imi poti vorbi...intreaba-ti sufletul el are toate raspunsusurile. De ce esti trista? Stii, de cele mai multe ori nefericirea apare atunci cand nu stim sa fim fericiti. Tu de ce ai uitat sa canti? De ce ai renuntat sa visezi? Ne spuneam adesea povesti carora le schimbam de fiecare data finalul. Acum un intreg univers e intre noi si zanele si-au pierdut baghetele intre spini. Priveste putin pe fereastra...bancuta de pe care admirai copacii infloriti, zambindu-i fiecarui trecator, a cedat sub greutatea tacerii. Plangi? Lumea nu se va opri in loc pentru a-ti culege lacrimile...ti le vor strivi sub talpi in drumul lor spre nicaieri.
Anotimpurile isi vor urma cursul firesc dar, suspinand, nu le vei putea deslusi misterul. Am senzatia ca primavara isi amana venirea. Stie ca nu va mai fi intampinata ca altadata. Cine sa-i deschida poarta daca sufletul tau e inchis sub apasatoarea nepasare? Si totusi, vor inflorii candva salcamii dar isi vor plange petalele in singuratate. Ploile pe care le iubeai atat de mult vor cadea din ce in ce mai greu, vor fi tot mai reci si, in loc sa ne aseze in cosite stropi jucausi, ne vor murdari alungandu-ne din calea lor. Soarele isi va intoarce privirea spre alte zari daca nu-i vei mai zambi asa cum faceai pana nu demult, iar macii nu vor mai valsa cu cicorile daca tu nu le vei mai canta la pian. Privighetorile isi vor ascuti glasul intr-un strigat absurd, apoi, peste tot se va asterne tacerea...
Atat am vrut sa-ti scriu. Cuvintele sunt de prisos acum cand ghioceii si-au scos sufletul la lumina. Ridica-ti privirea si zambeste! Nu-i zdrobi cu plansul tau, cand vei avea nevoie de gingasie o vei putea culege de pe petalele lor daca acum ii alinti cu un suras. Nu face pariuri pe lacrimi, va invinge durerea si un suflet ofilit nu va vedea in jur decat noroi, chiar daca, pana la noroi, va calca pe nuferi!

Tristetea ta a alungat fluturii, care si-au gasit adapost

intr-un castel vechi locuit odata de zanele din povestile tale. O sa asez acum scrisoarea intr-un colt de veranda, stiu ca cineva o va gasi si va intelege ca trebuie sa ti-o citeasca in ziua in care vei uita sa zambesti!"

Sursa AM