Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon - d. 28 februarie 1869 în Paris) a fost un poet, scriitor şi politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze.
Primul - în ordine cronologică - dintre cei patru mari poeţi ai Romantismului francez, Lamartine a intrat în literatură la treizeci de ani, însoţit de aura succesului imediat. Micul volum de versuri, apărut anonim, în 1820, Méditations poétiques (douăzeci şi patru de poezii în ediţia originală), a marcat una dintre datele importante ale secolului trecut, pe care Sainte-Beuve o evoca în aceşti termeni într-o scrisoare către Verlaine, din 19 nov. 1865: “Nu, cei care n-au fost martori n-ar putea să-şi imagineze impresia adevărată, legitimă, de neşters pe care contemporanii au primit-o de la primele Meditaţii…”
.
Elegiile lamartiniene nu sunt însă o poveste de dragoste, ci meditaţii despre virtuţile înălţătoare ale iubirii, despre timpul ce trece şi ia cu el fericirea noastră, despre fragilitatea vieţii şi eternitatea naturii, singura care poate păstra amintirea clipelor fericite. […] Amintirea este pentru Lamartine experienţa duratei interioare, căutarea nostalgică a timpului pierdut, care reînvie sub impulsul unei senzaţii, prin “miracolul memoriei afective” trăit de toţi poeţii romantici cu mult înaintea lui Proust (Georges Poulet).
În poemul Réponse á Némésis, Lamartine afirmă dreptul şi datoria poetului de a participa la luptele sociale, iar în Ode sur les Révolutions se proclamă un partizan hotărât al progresului social, al ordinii republicane.
Ajuns la crepusculul vieţii, îmbătrânit şi trist, Lamartine reia lira părăsită de mulţi ani, pentru a compune, în 1856, ultimele sale poeme lirice, Le Désert (Deşertul) şi La Vigne et la maison (Via şi casa), tulburătoare meditaţie despre bătrâneţe şi moarte. Acest poem simbolic, meditativ şi trist, este un imn închinat familiei, casei, satului şi muncii, o călătorie în trecut în căutarea tinereţii pierdute, un dialog cu sine însuşi, în versuri de o maiestate gravă şi de o admirabilă supleţe a ritmului, care fac din La Vigne et la maison cântecul de lebădă al unui autentic poet.
În poemul Réponse á Némésis, Lamartine afirmă dreptul şi datoria poetului de a participa la luptele sociale, iar în Ode sur les Révolutions se proclamă un partizan hotărât al progresului social, al ordinii republicane.
Ajuns la crepusculul vieţii, îmbătrânit şi trist, Lamartine reia lira părăsită de mulţi ani, pentru a compune, în 1856, ultimele sale poeme lirice, Le Désert (Deşertul) şi La Vigne et la maison (Via şi casa), tulburătoare meditaţie despre bătrâneţe şi moarte. Acest poem simbolic, meditativ şi trist, este un imn închinat familiei, casei, satului şi muncii, o călătorie în trecut în căutarea tinereţii pierdute, un dialog cu sine însuşi, în versuri de o maiestate gravă şi de o admirabilă supleţe a ritmului, care fac din La Vigne et la maison cântecul de lebădă al unui autentic poet.
Operă
Suvenirul (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Războiul (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Singurătatea (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Seara (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Toamna (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Poetul murind (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Imnul nopţii (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Lacul
Lacul (traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Timpul trecut (traducere de Constantin Stamati a poeziei Lacul)
Ce este fluturul (traducere de Constantin Stamati)
Cruceliţa soţiei mele (traducere de Constantin Stamati)
Safo (traducere de Constantin Stamati)
Omului (traducere de Alexandru Pelimon)
.
Lacul (Lamartine)
Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea ne-ncetată,
Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?
O, lac! abia-şi sfârşi anul drumul ce iar şi-l găteşte,
Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte,
Viu singur a...m-odihni!
Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca
Şi te sfărâmai tot astfel sub coastele-ţi deşirate,
Unda-ţi plesnind se vărsa.
.
.
Imnul nopţii
O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfăţişaţi !
Stele şoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o aţintaţi !
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline !
Pămînte, echole-ţi aromează !
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sînu-ţi cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ţi învolvorează !
Al său sfînt nume cine îl ştie?
Natura glasuri mii a propus,
Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuieşte:
Cin'e acela ce ne smereşte?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfînt?
Însă şi stele, om şi pămînt
Nu ştiu să spuie al său chiar nume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu