Constantin cel Mare, imparat roman

274 - S-a nascut Constantin cel Mare, imparat roman

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între 306 şi 337.

Născut la Naissus, în provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niš din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul împărat Constanţiu I) şi al Helenei. În 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmaţiei. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293.

La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar. În 305, după abdicarea lui Diocleţian şi Maximian, se alătură tatălui său, în Apus. La moartea lui Constanţiu I, la Eburacum (astăzi, York), în Britannia (25 iulie 306), este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului şi îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment Constantin a acceptat dar pacea şi a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxenţiu, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condiţiile destrămării tetrarhiei, la conferinţa de la Carnuntum (11 noiembrie 30, Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forţele lui Maxentius la Turin, Verona şi în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius îşi găseşte moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuţilor creştinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranţa, ci şi restituirea bunurilor creştinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creştin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoţiunea sa faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori din care reieşea faptul că el susţine religia creştină, subvenţiona Biserica creştină din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin a trecut la credinţa creştină şi a continuat să deţină funcţia Pontifex Maximus.

Convertirea lui Constantin de Rubens

În urma întrevederii dintre Constantin şi Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat "Edictul de la Milano". Textul acestui edict este dat de Lactanţiu în latină şi de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinţa creştină.

Pictură simbolizând Botezul lzi Constantin cel Mare

Relaţiile dintre cei doi împăraţi au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanşează un prim război civil. Constantin obţine o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înţelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licnius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale europene cu excepţia Traciei, păatrându-şi însă poziţia de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunţat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni şi fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an şi 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, iniţiază o politică anticreştină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de poziţiile bisericii creştine. În noul război civil care izbucneşte în 324, Licinius este infrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) şi Chrysopolis în Asia Mica (18 septembrie), este capturat şi executat anul următor la Tesalonic.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec.

Între 325 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creştinism, iar regatul său a devenit oficial creştin la începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paştele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebiu de Cezareea iar după botez a purtat numai veşminte albe precum ale unui neofit creştin în locul veşmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanţiu II şi Constant şi-au luat titlul de augustus, împărţind imperiul.