I.A.Krîlov, portret realizat de Karl Brulloff în 1839
Ivan Andreevici Krîlov[1] (rusă: Ива́н Андре́евич Крыло́в) (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg) este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe şi zicatori.
Ivan Krylov. Fables. St Petersburg, 1856
Cartea înţelepciunii poporului” - acesta e numele pe care N.V.Gogol l-a dat operei lui Krîlov - creatorul fabulei naţionale ruse.
Consacrând genul alegoric al fabulei cu specific naţional, Krîlov a adus un suflu nou, democratic, în literatura rusă, care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea, păşea într-o nouă fază a dezvoltării sale. Pe tărîm literar se dădea o luptă aprigă între tendinţele realiste din ce în ce mai puternice şi dogmele rigide ale clasicismului.
Satirizând privilegiile nobilimii, Krîlov revendică egalitatea socială pentru toţi cetăţenii, îndeplinirea cinstită a datoriei cetăţeneşti faţa de stat, indiferent de originea nobilă sau plebee :
„Eu stimez în oameni numai întelepciunea şi virtutea şi, sub orice formă mi s-ar înfăţişa, întotdeauna am faţă de ele acelaşi respect. Tîrgoveţul plin de virtuţi şi ţăranul cinstit, bun la suflet, valorează pentru mine de o sută de ori mai mult decît aristocratul care numără în genealogia sa pînă la 30 de generaţii nobile, dar care nu are nici un fel de merite...”
—I. A. Krîlov
Coloritul lor naţional, caracterul profund popular, umorul fin şi usturător, precum şi neîntrecuta bogăţie a limbii fac din ele modele de măiestrie care au servit, decenii de-a rîndul, drept sursă de inspiraţie marilor maeştri ai literaturii satirice, păstrîndu-şi neştirbite, pînă în zilele noastre, prospeţimea, valoarea ideologică şi artistică. Criticul democrat-revoluţionar Bielinski l-a denumit pe Krîlov „slava, cinstea şi mîndria literaturii ruse”.
Numele multor personaje din fabulele lui Krîlov au devenit substantive comune şi au rămas în patrimoniul limbii ruse'
Trăind în ultima perioadă a vieţii izolat de frământările politice şi sociale ale epocii, el lucrează, începând din 1812 şi aproape până la moarte - 9 noiembrie 1844 - ca modest arhivar la Biblioteca publică din Petersburg, deşi deţinea înaltul titlu de membru al Academiei Ruse. Singurele lui legături cu viaţa publică au fost, în această perioadă, întîlnirile literare cu scriitorii: Karamzin, Derjavin, Jukovski, Viazemski şi A. S. Puşkin. Până la sfîrşitul vieţii, părintele fabulei naţionale ruse a trăit în universul personajelor şi imaginilor create de el.
Get The Poets Aleksandr Pushkin, Ivan Krylov, Vasily Zhukovsky and Nicolai Gnedich Giclee Poster Print by Grigory Tchernezov
RACUL, LEBĂDA ŞI ŞTIUCA
O lebada odata, o stiuca si un rac
S-au apucat sa traga un car si, greu, ceac-pac,
La oiste de-a surda tustrei se inhamara
Ca n-au urnit din locu-i temuta lor povara,
Ce le paruse parca la inceput usoara.
Caci lebada, cu aripi, tragea in sus, la nori,
Racu-ndarat si stiuca la iaz. De zeci de ori
S-au opintit zadarnic… Care avea dreptate
Din trei, nu stie nimeni sa-i dea intaietate
Nici cand a fost sa fie si nici la ce soroc,
Dar de atuncea carul sta pana azi pe loc.
Cand prietenii la treaba nu se inteleg, amin!
Isprava li-i desarta si munca lor un chin.
Lupul şi păstorul
Lupul oarecând,
Lângă stână stând
Şi prin gard privind,
Au văzut ciobanul alegând un miel,
Ce au fost mai gras,
Şi tăindu-l făr’ de milă, l-au pus frumos în frigare,
Iar câinii se uita stând lângă el.
Deci lupul, oftând, în lături s-au tras,
Zicând către câini cu ciudă prea mare:
„O! să fi mâncat eu mielul, ce calabalâc aţi face,
Iar păstorul îl şi frige şi stâna cată şi tace!”
Aşa şi stăpânitorii dau porunci cu străşnicie,
Să nu jăcuim poporul, că vom cădea în urgie.
Aşa şi sânţii călugări ne spun din amvon cuvinte,
Să nu iubim avuţie, că iadul ne va înghite.
Şi apoi ei însuşi fac
Cu noi cum li-i mai pe plac.
Deci şi noi dup-a lor pildă pe cine putem jupim,
Iar în Săptămâna Mare câteodată ne spăsim,
Şi iarăşi păcătuim.
Leul la vânat
Traducere de Constantin Stamati
Fiind megieşi din întâmplare,
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare
Şi ce va prinde fieştecare
Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins
Un cerb mare şi hrănit,
Şi îndată la consoţii au trimis,
Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.
S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,
La tovarăşi slut priveşte,
Şi însuşi el se găteşte
Vânatul prins să împartă.
Deci rupând cerbul îndată,
Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,
Căci după cum ne-am alcătuit,
Un pătrar mie mi se cuvine,
Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,
Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
Eu îi spun mai înainte
Că tot de brânca mea moare.”
În zadar cu cel puternic cel slab se-ntovărăşeşte,
Căci câştigul îl răpeşte de-a pururea cel mai tare,
Iar la pagubă cel slab parte are,
Şi nici să se jeluiască îndrăzneşte.
Frunzele şi rădăcina
de Ivan Andreievici Krâlov
Traducere de Constantin Stamati
-dedicatie pentru unele persoane de pe neogen....cine are de inteles, sa inteleaga!!! -
Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,
Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească
Şi să fălească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă,
Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,
Îi răsfăţat şi plăcut?
Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,
Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;
Şi tot noi umbrim păstorul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,
Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfătează
Şi primăvara serbează.
Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,
Şuguiţi cu noi neîncetat”...
Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:
„Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas
mare:
„Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obrăznicie grăieşte?”
„Noi suntem aciea care în întuneric trăim
Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.
Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească,
Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,
Spre trecătoarea podoabă.
Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decât numai pentru foc.”
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Făr-a fi tâlcuită de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu