Sculptura - pictura monumentala

Arta monumentală posedă multe genuri, tipuri şi specii. Astfel s-au dezvoltat următoarele genuri

în sculptură monumentală:
compoziţiile monumentale cu mai multe figuri;
statuile, inclusiv cele ecvestre;
busturile;
diverse tipuri de reliefuri: de la altoreliefuri proeminente la reliefurile aplatizate şi cele realizate în tehnica "en creux";
ansamblurile sculptural - arhitecturale ş.a.

în pictura monumentală:
fresca;
mozaicul;
pictura murală în tehnica "al secco" sau în tempera;
panoul decorativ realizat în tehnică mixtă;
panoul decorativ sau figurativ realizat în tehnica ceramicii arse şi smălţuite;
vitraliul.

Pictura Bisericeasca,icoane,prapuri,catapeteasma.


Pâna la începutul secolului XIX, când biruie tehnica picturii în ulei, fresca este pictura murala cea mai des întâlnita. Ea îsi are numele - contrar celorlalte genuri de pictura (acuarela, tempera, ulei, etc.) - nu de la materialele pe care le foloseste, ci de la baza pe care se picteaza, adica tencuiala, care trebuie sa fie proaspata (itl. al fresco = pe proaspat, frc. peinture â fresque, sur l'cnduit frais, ger. Freskomalerei). Pictura în fresca este impunatoare, atât din punct de vedere al aspectului, cât si al tehnicii si al trainiciei. Ea cere ca suport numai zidul - pe care de altfel, s-a lucrat din cele mai vechi începuturi ale picturii - si rezista tot atât cât si tencuiala peretelui.

Pictura al fresco are multe calitati: ea se executa repede (itl. si fa presto) si usor, cu materiale simple si ieftine; este foarte trainica si rezistenta la cald, la rece, la spalare, la desinfectare, ca însasi tencuiala pe care este lucrata. Ea are aspect mat si deci poate fi privita din orice unghi si, în fine, are colori armonioase, cu transparente fine ca nici o alta pictura murala, si care este în stare sa înfrunte vremurile. O parte din aceste calitati se datoresc proprietatii varului stins din tencuiala proaspata, care, prin evaporarea apei si cu ajutorul bioxidului de carbon absorbit din aer, îsi formeaza la suprafata un strat subtire de carbonat de calciu. Aceasta carbonatare apare ca o pojghita sticloasa, care leaga colorile de suport si le face insolubile, întrucât are compozitia structurala ca a marmorei, si astfel da asa zisa pictura de piatra, când tencuiala toata se transforma încet si din nou într-o masa calcaroasa. Se întelege, deci, ca vopseaua nu patrunde în adâncime, în mortar, cum s-a crezut, ci ramâne la suprafata, fixata de stratul cristalin de carbonat de calciu rezultat din procesul chimic de transformare a hidroxidului de calciu.

1. Materiale

Materialele care se folosesc la pictura în fresca sunt putine si ieftine, însa este absolut necesara atât cunoasterea, cât si buna pregatire si folosire a lor. Dintre ele, varul este materialul de baza cel mai important, de el depinzând soarta picturii, pentru ca lui îi revine rolul de liant.

Când varul se stinge, se transforma în lapte de var, daca se amesteca cu apa mai multa.

Varul stins, bun de folosit la tencuiala pentru fresca, va trebui sa stea în groapa cel putin sase luni sau un an, caci cu câti ani va fi mai vechi, cu atât este mai consistent si mai bun. Varul vechi se cunoaste dupa aspect, fiind ca o pasta alba compacta, unsuroasa la pipait, iar daca este luata cu mistria sau cu spatula, nu se deslipeste usor dc ea, nici daca o întoarcem în jos

Varul proaspat, pe lânga ca nu are aceasta consistenta caracteristica, are defectul ca mai contine înca particele de var nestinse îndeajuns, care vor putea sa se stinga pe perete, umflându-se si facând plesnituri în tencuiala. care cade lasând gauri dc 3-4 cm, numite împuscaturi.

Nisipul este un agregat, care introdus în mortar are rolul de a degresa varul si astfel se împiedica craparea tencuielii, oprind contractarea prea mare a varului din cauza uscarii. Totodata nisipul disperseaza varul din tencuiala, înlesnind mai repede evaporarea apei, în care timp varul se uneste mai bine cu bioxidul de carbon din aer si se transforma în calcar, întarindu-se.

Nisipul curat, pus într-un pahar, nu trebuie sa tulbure apa; iar daca este frecat uscat între palme, sa fie aspru, sa scârtâie si sa nu lase praf. Altfel, înseamna ca contine argila, huma, mica, etc., care micsoreaza rezistenta tencuielii.

Ca urmare, oricare i-ar fi provenienta, nisipul nu trebuie folosit decât daca mai întâi a fost cernut, apoi spalat si uscat, pentru ca nisipul nu adera bine la var.

În antichitate, pe lânga nisip, se folosea tigla sau caramida zdrobita si cernuta, pentru ferirea zidului de umezeala si o mare soliditate a tencuielii. Acest material se folosea dupa ce mai întâi era scaldat în lapte de var.

Câltii sunt firele încâlcite, ramase de la daracitul firelor de cânepa sau de in, când se fac fuioarele. Ei se pregatesc rasucindu-i mai întâi ca o funie, apoi se toaca marunt, de circa 1 cm, cu un toporas pe un lemn si se bat cu o nuielusa pe un loc curat, ca sa se desfaca asemenea lânei scarmanate.

Câltii, paiele tocate sau pleava de ovaz, materiale care se încorporeaza în masa de tencuiala, au proprietatea de a nu lasa tencuiala sa se usuce prea repede. Ele retin apa si nu permit bioxidului de carbon din aer sa patru în tencuiala decât foarte încet, reducând astfel contractia mortarului la uscare si oprind formarea fisurilor si crapaturilor, fiind totodata elemente de degresare si armatura pentru rezistenta masei de tencuiala.

Spre a se înmuia si a fi mladioase, aceste ultime materiale se lasa sa stea timp de cel putin trei zile în var, înainte de a tencui. Nu este bine numai a le înmuia întâi în apa de var si apoi a le usca, asa se fac numai când se amesteca cu ipsos, dar nu pentru fresca. Uneori, pentru graba, câltii se înlocuiesc cu par de bovine, de capre, ori ciupi de lâna tocati, iar pai se înlocuiesc cu rumegus de lemn, care materiale nicidecum nu sunt mai bune.

Apa, care se foloseste în toate lucrarile de fresca va fi potabila sau de ploaie, spre a avea garantia lipsei de saruri minerale (sare, salpetru, magneziu, etc.) disolvate în ea si daunatoare frescei. Numai în caz de nevoie se va folosi apa de râu sau de lac, daca sunt curate.

Colorile, întrebuintate azi la pictura în fresca, sunt în majoritate tot aceiasi pigmenti care se foloseau cu multe sute de ani în urma, chiar daca unele si-au schimbat numirea, iar câteva mai noi cauta sa le înlocuiasca sau sa mai îmbogateasca putin paleta. Ele se gasesc mentionate în tratatele vechi de pictura, unde se arata cum se obtin si cum se pregatesc, spre a putea fi folosite. Toate sunt pigmenti de origina minerala, naturale sau sintetice, si nu se disolva în apa, ci se raspândesc în masa de liant. Tencuiala, pe care se astern colorile, nu le retine decât daca sunt în stare de pulbere foarte fina. Aducerea lor în aceasta stare se facea în vechime de catre pictor sau de ucenic, frecând cu apa, pe piatra, materia coloranta bruta, pâna devenea ca o crema, care apoi se subtia tot cu apa. Astazi ele se gasesc fabricate gata în pulbere.

2. Zidul si procedee privitoare la tencuieli

Suportul pentru pictura în fresca nu poate fi decât zidul, pe care pictorul este obligat sa-1 examineze cu atentie înca de la început, ca sa-si poata da mai bine seama despre ce are de facut.

Mai întâi, se cere ca zidul sa aiba fata perfect plana, deoarece adânciturile vor necesita tencuiala de grosimi diferite, ceea ce va duce la o uscare neuniforma În caz de nevoie, se va ciopli cu dalta.

Se mai cere ca zidul sa fie terminat cu câteva luni înainte si chiar cu un an, daca e mai gros, ca sa fie bine uscat, pentru ca tencuiala aplicata pe zidul nou, cu rosturile dintre caramizi înca umede, va împiedica uscarea în adâncime si astfel zidul va ramâne multa vreme în aceasta stare, pâna se va usca cu fresca cu tot.

Tencuiala este pentru fresca, ceea ce este grundul pentru celelalte genuri de pictura, pentru ca fresca este o pictura executata direct pe tencuiala, fara vreun grund. Deci tencuiala este o treaba tot atât de importanta, deoarece, împreuna cu zidul, conditioneaza restul lucrului pâna la rezultatul final, si în special trainicia frescei.

Adaparea cât mai abundenta a zidului scuteste caramizile poroase sa mai absoarba apa din tencuiala, care altfel ar crapa si ar putea sa cada înainte de a se întari bine. Iar în plus, daca zidul da apa tencuielii si nu invers, tencuiala se uneste mai bine cu zidul si se mentine mai mult timp umeda, dând astfel putinta unei pictari nu prea grabite.

Calitatea tencuielii depinde nu numai de materiale si de dozajul lor, ci si de felul cum au fost folosite. Comparând îndrumarile lasate de pictorii care au practicat fresca în trecutul îndepartat, cât si ale freschistilor din vremea mai apropiata noua, si care se refera în mod special la problema tencuielilor, rezulta ca tencuiala trebuie pusa în doua sau trei straturi. Ca si grundurile de panouri pentru tempera, tencuiala pusa în straturi pe perete este mult mai durabila, decât daca ar fi într-un singur strat. Si cu atât e mai bine, daca în principiu straturile sunt puse din ce în ce mai marunt. Apoi, daca stratul se aplica înainte ca cel anterior sa se întareasca total, ci numai cât sa reziste putin la apasarea cu degetul, stiind pe de o parte ca pe zidul uscat mortarul nu se prinde bine, iar pe de alta ca daca straturile sunt oarecum consistente, fara sa fie prea moi, se evita si crapaturile adânci. Si în fine, daca tencuiala are destula asprimie ca sa poata retine stratul urmator.

Procedeele, care se folosesc pentru fixarea picturii în fresca, se bazeaza atât pe experientele de veacuri ale vechilor maestri, cât si pe temperamentul, preferintele si mâna mai mult sau mai putin rapida a pictorului executor. Iar valoarea artistica a frescei este în functie si de tehnica folosita, pentru ca talentat cu adevarat este numai acela care stie sa mânuiasca în asa fel materialele, încât sa poata da totdeauna toate efectele urmarite.

Bibliografie:
1. C. Sandulescu-Verna,Materiale si tehnica picturii,Editura Marineasa, Timisoara, 2000.
2.Dionisie din Furna,Erminia Picturii Bizantine, Editura Sofia, Bucuresti, 2000.