George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
Octombrie Tudor Gheorghe Versuri George toparceanu
.
George Toparceanu - Rapsodii de primavara
Canta Tudor Gheorghe
.
Mondial Primavara Versuri George Toparceanu
George Topîrceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886.
Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public .
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viaţa socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească (Topîrceanu: conferinţa „Cum am devenit ieşean").
Odată cu stabilirea la Iaşi, activitatea la Viaţa românească şi influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creaţiei sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă şi tendinţele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărţirea de adolescenţă invocă clemenţa criticii postume:
„O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nţepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăşi se prefac. (Topîrceanu: Prefaţă).
Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant şi importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului şi ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu şi Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor şi idilismul desuet.
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale.
La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).
Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.
Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista „Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi.
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viaţa socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească (Topîrceanu: conferinţa „Cum am devenit ieşean").
Odată cu stabilirea la Iaşi, activitatea la Viaţa românească şi influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creaţiei sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă şi tendinţele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărţirea de adolescenţă invocă clemenţa criticii postume:
„O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nţepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăşi se prefac. (Topîrceanu: Prefaţă).
Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant şi importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului şi ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu şi Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor şi idilismul desuet.
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale.
La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).
Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.
Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista „Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi.
Balada Unui Greier Mic
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…
Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut…
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
Balada Chiriasului Grabit
Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.
Dar simt că m-apasă pereţii,
Eu sunt chiriaş trecător:
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.
Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă…
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj,
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un demon serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.
Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var…
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă ‘naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac…
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul,
Şi-avea arhivarul o fată…
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez…
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.
Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort…
Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte… dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort,
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa - o goană,
Şi astfel durerile trec…
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
.
.
George Toparceanu - In jurul unui divort
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu