.
Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, Bucureşti - d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gânditor şi scriitor român. Filozof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.
Mircea Eliade avea o serioasă formaţie filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "şef al generaţiei" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginaţie, ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informaţii autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică şi metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influenţă decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul şi cunoştinţele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacţia ziarului Cuvântul. Deşi părerile posterităţii sunt împărţite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Mihail Sebastian.
Mircea Eliade avea o serioasă formaţie filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "şef al generaţiei" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginaţie, ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informaţii autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică şi metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influenţă decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul şi cunoştinţele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacţia ziarului Cuvântul. Deşi părerile posterităţii sunt împărţite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Mihail Sebastian.
.
.
Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învaţă limba italiană şi cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaşte personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro, care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor. O indiscreţie a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menţionând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri. În 1929 îşi ia licenţa cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renaşterii.
După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la Bucureşti, îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice. Între 1932 şi 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice.
.
Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învaţă limba italiană şi cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaşte personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro, care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor. O indiscreţie a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menţionând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri. În 1929 îşi ia licenţa cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renaşterii.
După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la Bucureşti, îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice. Între 1932 şi 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice.
.
.
De la mijlocul anilor '30, Eliade a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicaţii, printre care şi ziarul oficial al Mişcării, "Buna Vestire", dar şi prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade s-a distanţat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinereţea sa. In timp ce scria articole antisemite a luat poziţie faţa de expatrierea unor mari intelectuali evrei şi şi-a menţinut amiciţia cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiţi exegeţi ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodata de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura si ca unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale ştiinţifice,[necesită citare]. În ceea ce priveşte opera literară, Iphigenia pare a fi o alegorie a morţii lui Codreanu
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputaţia sa creşte cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituţii ilustre, primeşte mai multe doctorate honoris causa.
.
De la mijlocul anilor '30, Eliade a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicaţii, printre care şi ziarul oficial al Mişcării, "Buna Vestire", dar şi prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade s-a distanţat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinereţea sa. In timp ce scria articole antisemite a luat poziţie faţa de expatrierea unor mari intelectuali evrei şi şi-a menţinut amiciţia cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiţi exegeţi ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodata de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura si ca unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale ştiinţifice,[necesită citare]. În ceea ce priveşte opera literară, Iphigenia pare a fi o alegorie a morţii lui Codreanu
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputaţia sa creşte cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituţii ilustre, primeşte mai multe doctorate honoris causa.
.
.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepţie fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat asistentul său, Ioan Petru Culianu, un alt savant român de talie internaţională. În ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, a continuat să rămână angajat cu aceeaşi unică, nelimitată curiozitate şi entuziasm. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago.
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viaţă, frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) şi Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forţe ascunse, este instrumentul acestor forţe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La ţigănci (1959), cât şi în romanul Noaptea de Sânziene (1971).
Posteritatea sa este controversată, îndeosebi datorită modului în care şi-a construit propria biografie. În ciuda detaliilor amănunţite pe care volumele Jurnalului său sau ale altor scrieri autobiografice le oferă cititorilor, Eliade nu se referă - sau se referă distorsionat - la episoade care i-ar fi putut umbri reputaţia. Astfel, exegeţii săi au trebuit să reconstituie rolul participării sale la mişcarea legionară din lucrările altor autori, precum Jurnalul lui Mihail Sebastian.
Mircea Eliade este considerat de unii, cel mai mare om de cultură român al secolului XX, dar din păcate profitorii cinici ai holocaustului nu iartă nimic. Ştiu că eticheta de antisemit a fost lipită deja, doar prin simplul fapt că l-am pomenit pe Eliade, dar ţin să precizez totuşi că eu nu neg suferinţele poporului evreu, în schimb am toată îndreptăţirea să-i neg pe profitorii holocaustului, cei care au făcut din acea suferinţă un sistem prin care nu fac altceva decât să tragă focul la oala lor. Eliade a fost un român adevărat, un patriot pe care noi românii nu ştim să-l exploatăm ca personalitate culturală universală, pentru că nu avem curajul să înfruntăm jandarmii politici ai planetei. Mircea Eliade stă cu spatele la zidul istoriei, iar pentru că a avut demnitatea de a nu-şi pune cenuşă-n cap în legătură cu trecutul său naţionalist, este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepţie fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat asistentul său, Ioan Petru Culianu, un alt savant român de talie internaţională. În ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, a continuat să rămână angajat cu aceeaşi unică, nelimitată curiozitate şi entuziasm. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago.
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viaţă, frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) şi Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forţe ascunse, este instrumentul acestor forţe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La ţigănci (1959), cât şi în romanul Noaptea de Sânziene (1971).
Posteritatea sa este controversată, îndeosebi datorită modului în care şi-a construit propria biografie. În ciuda detaliilor amănunţite pe care volumele Jurnalului său sau ale altor scrieri autobiografice le oferă cititorilor, Eliade nu se referă - sau se referă distorsionat - la episoade care i-ar fi putut umbri reputaţia. Astfel, exegeţii săi au trebuit să reconstituie rolul participării sale la mişcarea legionară din lucrările altor autori, precum Jurnalul lui Mihail Sebastian.
Mircea Eliade este considerat de unii, cel mai mare om de cultură român al secolului XX, dar din păcate profitorii cinici ai holocaustului nu iartă nimic. Ştiu că eticheta de antisemit a fost lipită deja, doar prin simplul fapt că l-am pomenit pe Eliade, dar ţin să precizez totuşi că eu nu neg suferinţele poporului evreu, în schimb am toată îndreptăţirea să-i neg pe profitorii holocaustului, cei care au făcut din acea suferinţă un sistem prin care nu fac altceva decât să tragă focul la oala lor. Eliade a fost un român adevărat, un patriot pe care noi românii nu ştim să-l exploatăm ca personalitate culturală universală, pentru că nu avem curajul să înfruntăm jandarmii politici ai planetei. Mircea Eliade stă cu spatele la zidul istoriei, iar pentru că a avut demnitatea de a nu-şi pune cenuşă-n cap în legătură cu trecutul său naţionalist, este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu