Alfred Louis Charles de Musset-Pathay (11 decembrie 1810 – 2 mai 1857) a fost un dramaturg, poet si romancier francez. Pe langa poezia sa, este cunoscut pentru scrierea autobiografica Confesiunea unui copil al secolului din 1836.
Musset s-a nascut pe 11 decembrie 1810 la Paris. A intrat la colegiul Henric IV la varsta de 9 ani si a castigat aici premiul Concursului General cu un eseu la latina. Cu ajutorul lui Paul Foucher, cumnatul lui Victor Hugo, a inceput la varsta de 17 ani sa frecventeze Cenaclul, salonul literar al lui Carol Nodier de la Biblioteca Arsenalului. Dupa incercari la medicina. drept, desen, engleza si pian, a devenit unul dintre primii scriitori romantici, cu prima sa colectie de versuri Povestiri din Spania si Italia, 1829.
In jurul varstei de 20 de ani faima lui literara era deja insotita de o proasta reputatie data de felul sau dandy de a fi. A fost bibliotecar la Ministerul de Interne in timpul Monarhiei din iulie. Povestea aventurii amoroase avute cu George Sand, petrecuta intre 1833 si 1835, e scrisa, din punctul lui de vedere, in cartea autobiografica Confesiunea unui copil al secolului, dupa care s-a facut filmul Copiii secolului. Din punctul ei de vedere e scrisa in Ea si el.
Ciclul de poezii Noptile, 1835-1837, ne descrie starile prin care a trecut Musset, mergand de la timpuria disperare pana la resemnarea finala. Se banuieste si ca ar fi autorul scrierii Gamiani sau Doua nopti de exces (1833), o poveste erotica lesbiana, inspirata de aceeasi George Sand.
A fost demis din postul de bibliotecar la Revolutia din 1848, dar in 1853 a devenit bibliotecaral Ministerului Instructiei Publice. A primit Legiunea de onoare pe 24 aprilie 1845, in acelasi timp cu Balzac, si a fost ales in Academia Franceza in 1852, dupa alte doua incercari nereusite in 1848 si 1850.
Musset a murit in somn la 2 mai 1857. Cauza a fost un stop cardiac, datorita combinatiei dintre alcool si o veche insuficienta aortica. A fost inmormantat la cimitirul Pere Lachaise din Paris.
Cititorului
În cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinereţe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aş fi putut să schimb în ea.
Dar, cum şi firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Şi Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.
O cititorule, oricine-ai fi,
Citeşte cât mai mult mă poţi citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.
Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băieţandrul; şi
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.
Tristeţe
Iubire, vlagă, încântare
Şi viaţă, tot s-a irosit;
Şi chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.
Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simţii o scârbă-ngrozitoare.
Şi totuşi, vai, nimic nu ştie
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!
De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
"Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!"
Niciodată
Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ţii minte oare? – mi-ai spus: "Nu! Niciodată!
Nu!" îmi spuneai şi totuşi în ochii-ţi strălucea
Azurul melancolic al bolţii înstelată.
Spuneai: "Nu! Niciodată!", dar chipul tău zâmbea,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Şi, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.
Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îţi vorbeam, marchiză, de dragoste ştii bine,
Nu-ţi desluşeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.
Mai dulce decât ochii-ţi senini e-a ta simţire;
Şi mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ţi se-nchidea divin.
